Fugit de acasă

Tecău, vulturii, delfinii și regele

2012-01-29T20:53:00.002+02:00

Se ia o țară, se încinge bine la foc mic, până crapă, se trece la foc automat și se tranșează mărunt. Mai apoi, într-o zi de primăvară târzie, în capitala a ceea ce a mai rămas din țara respectivă, un vizitator american (aici aș putea să scriu „ignorant ca orice american” dar ăsta ar cam fi un clișeu) îi spune unui vizitator grec revoltat, ca orice grec (alt clișeu?) să uite două milenii de istorie și să se întoarcă la ultimele știri.

Mi-am amintit de cei doi vineri, când două echipe de găligani, pe care marii consumatori de clișee i-ar vedea cu ușurință îmbrăcați în uniforme paramilitare, cu pușca în mână, trăgând unii în alții, au lăsat în urmă două decenii de istorie dar nici n-au pus preț pe știri, pentru că e tot mai greu să pui preț, în zona asta de lume, pe multiplicatorii de știri. În schimb au jucat handbal, și-au jucat șansa de a confisca miza, au jucat pentru a intra în finala mare a campionatului european de handbal. Sârbii și croații, „dușmani de moarte”, cum s-a grăbit Cosmin Bpleanu să puncteze, l-au contrazis pe George Orwell, care spunea că sportul serios nu are nici o treabă cu fair-play-ul, ci este ură, gelozie, dispreț față de reguli și plăcerea sadică de a fi martorul violenței; „cu alte cuvinte”, scria Orwell în 1945, sportul „este un război la care lipsesc împușcăturile”.

Croații și sârbii s-au protejat în timpul jocului (handbalul este un sport dur, în care contactul fizic se simte, nu glumă) și s-au îmbrățișat la final.

Luați acel meci și difuzați-l de zeci de ori pe televiziunile de sport din România - și pe cele de știri. Predați-l în școli. Arătați-l în oglindă cu violența verbală și comportamentală din lumea în care trăim, cu ura din fiecare părere exprimată de liderii de opinie care se perindă pe oriunde apare un microfon deschis. Și revedeți meschinăria din jurul scandalurilor din hocheiul românesc. Niște copii - care asta moștenesc din lumea profund provincializată în care trăiesc. Un părinte cum este Viorel Ilișoi nici măcar nu se mai aude în vacarmul general în vreme ce fiica acestui părinte va ajunge să fie privită cel mult ca o ciudată, dacă ascultă de îndemnurile tatălui său.

Țara aia ciuruită și tranșată (azi inexistentă) a dat, în această săptămână, măsura măreției sale. La campionatul european de handbal, patru dintre primele șase clasate vin din fosta Iugoslavie. Da, sârbii au pierdut finala dar, cum spuneam și în cazul lui Nadal, un campion e un campion și pe locul 2.

Titlul european de polo și l-au jucat sârbii și muntenegrenii (au câștigat sârbii, în măsura în care mai contează; oare România și Moldova vor ajunge vreodată să joace, la vreun sport, cu trofeul pe masă - și nu musai unii contra celorlalți?).

La Australian Open, sârbul Novak Djokovic a fost, iarăși, regele. Și, la final, „regele” a ținut să mulțumească țării sale.

Nu știu dacă Horia Tecău, care a câștigat și el un trofeu la ediția din acest an al Australian Open, a zis ceva despre sau pentru România. Dacă a zis, eu nu am auzit; sonorul public a fost prea poluat de eterna cotcodăceală politică. Dacă nu a zis, nu e de condamnat; el a făcut (involuntar, poate) ceva pentru țara sa - dar țara sa nu a făcut nimic pentru el. Așa arată, în weekendul în care Tecău a câștigat mixtul de la Australian Open, paginile online ale celor trei instituții media care se declară campioni ai presei sportive din România:

Și așa arată prima pagină a unui tabloid din Serbia, la aceeași oră:

Poate și de aceea au câștigat „vulturii” argintul la europenele de handbal, „delfinii” aurul la polo iar „regele” trofeul primului grand șlem al anului în tenis. Bine că nu a fost și vreun turneu final de baschet...

PS: vorba CTP-ului

Neşansa vieţii lui Horia Tecău e că mingea cu care joacă nu-i destul de mare. Dacă era fotbalist, vuiau cârciumile din România de numele lui.

PPS: în vremea asta, la Dolce Sport:

Lupu? Weekend plăcut! Lupuuu'!

Dubla rezistenţă la schimbare

2012-01-26T17:23:00.000+02:00

Am vrut să spun că guvernarea este mai mult decât un simplu acces la pârghiile administrative. Este, de fapt, o artă. Şi am spus'o cam aşa.

Furtuni. Sociale, solare...

2012-01-24T17:51:00.002+02:00

1. Partea faină e că în deriva asta în care plutesc de când cu revoluţia pot vedea cum ălora li se surpă malurile certitudinilor. Deh, capra vecinului, ciobul şi oala spartă, copacii şi pădurea.

2. Dacă vine blackout-ul şi se stinge luminaaaa, s'or călca în picioare la spart vitrine şi tâlhărit locuinţe. Şi, în vremea asta, se vor găsi cu siguranţă şi unii care să fure revoluţia. Bine, nu e musai nevoie de o explozie solară pentru asta.

3. Pe malul Rinului ieşit din matcă, un neamţ în miniatură dă cu piciorul într'un rest de ladă de plastic. Ei, da, asta poate cu adevărat să poarte numele de anarhie.

#ianuarie

2012-01-21T13:16:00.000+02:00

Bonsai. Mic și dacă nu te ocupi de el se duce dracului. Ca-n viață. Ca la revoluție.

Maşina de ştiri: martor la execuţia lui Hausvater

2012-01-18T11:25:00.001+02:00

Am încercat aseară să ajung, iarăşi, în Piaţa Universităţii via televiziunile de ştiri. N'am înţeles prea multe.

Era, pe Realitatea, o reporteriţă înghesuită (la propriu), vorbind despre venirea studenţilor care, în cele câteva minute de live, aveau, conform relatării reporteriţei, să umple piaţa. Aceasta, însă, în vreme ce repoteriţa înghesuită respira greu printre pensionari şi figuri pe care nu m'aş grăbi să le cataloghez în vreun fel dar care nu reuşeau să-şi articuleze în vreun fel motivaţiile participării la protest.

Studenţii erau acolo. Dar un student în faţa microfonului poate genera întorsături deloc favorabile moderatoprilor. Aşa că pe ecranele televiziunilor de ştiri nu pătrundeau mesajele de genul "PD-L = USL = Aceeaşi mizerie". Şi, ca să fie şi mai limpede, pe Antena 3, Mugur Ciuvică, primul deţinut politic din România post-revoluţionară, susţinea, sus şi tare, că pancarta aceasta este un caz unic într-o mare de anti-băsescisme.

Da, au fost difuzate imaginile cu Ludovic Orban alungat de protestatari. Dar ceva îmi spune că fie gestul a fost calculat, fie transmisia în sine a fost o încercare de a accentua că, vezi bine, manifestanţii nu lasă politicul să le confişte cauzele.

Câteva minute mai târziu, Antena 3 a speculat momentul Nabucco de la Opera din Cluj. Vestea bună, vorba Ruxei, este că, astfel, intră şi operă în jurnalele de regulă puternic puternic tabloidizate. Cum, altfel, ar mai asculta cineva Corul Robilor (integral, mulţumesc Antena 3!) la o televiziune de ştiri?

Vestea proastă este că, după ce l-au invitat în studioul de la Cluj pe regizorul Alexander Hausvater, cel care a montat opera, câţiva dintre oamenii aflaţi în platoul Antenei 3 l'au executat într'un exerciţiu media (căci jurnalism nu îi pot spune) cum nu ştiu dacă am mai văzut (bine, nici nu mai sunt, de ani buni, un consumator constant de talk-show-uri).

Hausvater încerca să explice, în intervenţia sa, că este un mesaj, acolo, în Corul Robilor, și că nu doar acum, odată cu ieşirea românilor în stradă, se ridică tricolorul şi se bisează, la finalul reprezentaţiei, cu ceea ce, de bună seamă, este una dintre cele mai cunoscute secvenţe din repertoriul clasic. A fost, preciza regizorul, o decizie a interpreţilor: de a îşi încheia, în acest fel, fiecare reprezentaţie. A mai încercat Hausvater să le vorbească despre arta care trebuie să'i determine pe oameni să caute şi aleagă ce e frumos și ce îi leagă.

Ce frumos? Ce să ne lege? Lumile sunt două, prăpastia Din păcate, cuvintele lui Hausvater par a fi stricat un scenariu. În fapt, concret, l'a înfuriat rău de tot pe Mugur Ciuvică, autorul primului Armaghedon anti-Năstase urlând de'a dreptul peste Hausvater. Nu am reţinut ce spunea, pentru că'mi sărise ţandăra şi nu mă mai auzeam decât pe mine repetându'mi, în gând, "incredibil! incredibil!".Cât despre Hausvater, pur şi simplu i'au tăiat microfonul. L'au lăsat să vorbească în gol , într'un colţ de ecran, peste el băgându'se Adrian Ursu cu un mesaj aproape transparent: „Ne deranjezi, băi, artistule care ești tu!”.

Câteva minute mai târziu, după ce duplexul cu Hausvater se va fi încheiat, a intrat în direct Bacalbașa, doctorul de la Galaţi, care, fără vreo legătură cu ce avea de transmis, a ţinut să puncteze că este "mai român decât domnul Hausvater, cred”.

PS: de partea cealaltă, Evenimentul Zilei a reuşit, zilele acestea, cu maniera ordinară de a face naşte pui vii în beneficiul propagandei băsesciene, să îşi ridice adversarul (pe Dan Voiculescu) pe un soclu rezervat în conştiinţa publică lui Ion Raţiu; bătrânul lord era, în 1990, linşat mediatic pentru că, ţineţi minte, distribuia droguri adversarilor regimului şi tipărea bani falşi; Felix a instigat, conform Evenimentului Zilei, la violenţe, în aceeaşi Piaţă a Universităţii. Aferim!

Punctul 8v2.0

2012-01-17T13:04:00.004+02:00

Nu țin cu el, mă, da' zi și tu, pă cine pui în schimb?

Avem, fiecare, un prieten care parcă n-ar vrea să fie de altă părere decât a ta. Îi detestă rău pe ceilalți - dar nici de ai lui nu e mulțumit. Stă tolănit pe fotoliul cafenelei, cu o bere neagră în față sau cu un espresso lung, înjură sistemul (ăla mic, de care se lovește zilnic, la ghișeu, la camera de gardă, la registratură, pe unde mai are drum) dar îl doare în coșul pieptului să accepte că nici ăștia, pe care îi consideră răul cel mai mic, nu au reușit. Ar ieși în stradă dar asta ar însemna să se dea cu ăilalți.

După atâta amar de vreme, ne-a luat cu teamă: dacă nu strigi cu gura mare certitudini ești o zdreanță. Mai bine să te urască decât să te privească ciudat!

Bun. Pe cine punem în schimb? Resemnare?

Piața. Nu, nu pe doamna cu pălărioară mov, care gesticula larg într-un voxpop în prime-time. Nici pe reporterul frenetic (băiatul ăla trebuie plătit așa cum se cuvine pentru munca pe care o face, poate nu perfect dar cu pasiune). Nici pe jandarmul care alerga urlând războinic (hai, mă, omul chiar vrea să îi iasă treaba!). Și, atunci, ce treabă am cu piața? Păi, din piață lipsesc tocmai figurile care intoxică și sufocă spațiul public românesc. România fără actualii ei politicieni, fără liderii sindicali, fără atoateștiutorii veșnici patriarhi ai opiniei, fără acoliții puterilor roșu-galben-oranj-verdefrunză-verdepatriotard-șicareormaifi arată muuuult mai bine. Nu neapărat perfect. Dar respirabil. Dezirabil.

Piața asta nu s-a umplut pentru că le-a cerut-o mogulul sau tonomatul sau căutătorul băilor de mulțime. Oamenii ăia aveau ceva de spus. Sunt o sută de oameni cu câte o problemă de căciulă. Sau 700. Sau câți vor fi fiind ei. Mai mult sau mai puțin autentici. Dar fiecare dintre problemele cu pricina sunt și ale celor care nu au ieșit. De la mitocanul care se așează nederanjat de „oamenii legii” în fruntea cozii la semafor până la excesul de semnături pentru care trebuie să alergi în zig-zag, trecând prin descentralizare sau transparență, prin rezolvarea problemei câinilor comunitari sau guvernarea cu capul, nu pe experimentate.

Dacă aș fi fost Boc, luni dimineață aș fi ieșit să spun ce aveam de spus după care, mai spre prânz, aș fi trântit niște proiecte de lege sau chiar ordonanțe de urgență care să demonstreze că sunt administratorul problemelor națiunii, nu ceea ce mă consideră mare parte a populației că sunt. O sămânță de predictibilitate, un semn de egalitate a șanselor, o dictatură a legii. Un corp gen USLA al protecției consumatorului, de exemplu; o forță de intervenție rapidă, care să apară de după colțul străzii când suni la OPC și ți se cere să revii luni după ora 9, cu un întreg dosar prin care să demonstrezi că tu ești păgubitul și că tu ești tu. Sună banal. Sau, poate, absurd.

Dar fă-mă să cred în tine. Să accept că poți greși, fără ca greșeala să fie norma uzuală. Dă-mi motive să îmi plătesc dările către stat. Să știu că banii ăia se transformă în servicii în folosul meu. Fă-mi autostrăzi pe care să nu le repari peste o lună, lasă bordurile la locul lor zece ani, computerizează sistemul de sănătate (aș spune o dată pentru totdeauna dar, iaca, tehnologia se schimbă în ritm amețitor), condamnă-i irevocabil pe marii tâlhari și pe mici găinari... Fă-o! Nu poți? Nu te lasă inima? Dă-te la o parte. Or s-o facă alții. Nu cei dinaintea ta. Nici ăia care te așteaptă cu moțiunile la cotitură. Nici mogulii răi, nici mogulii buni. Nici navetiștii televiziunilor de știri. Nici postacii de serviciu.

Or s-o facă niște corporatiști; fete și băieți care au studiat afară sau care au avut norocul să învețe acasă de la alții veniți de afară cum merg lururile și care acum nu ies în stradă pentru că s-au desprins până la autism de sistemul vostru prăpădit și dizgrațios. Or s-o facă un nene care și-a deschis un service auto ca-n Germania și merge, cătinel-cătinel, pe drumul lui - sau o tanti care își permite să plece de cinci ori pe an în miniconcedii pentru că știe să pună banul să facă pui (și care, poate, ar vrea să ajungă prin piață dar o presează furnizorii să rămână la birou până când ultimul jandarm a suit în dubă ultimul puștan nedumerit și a rămas în piață numai băiatul ăla cu steag găurit, cocoțat pe pervazul intrării în facultatea de geografie). Sau un absolvent de drept care nu a câștigat doar din legalizarea unor privatizări cu dedicație. Or s-o facă niște copii cu bun simț înfășurați în pixeli și care nu trebuie neapărat să iasă acum în piață pentru că opiniile și liderii lor se pot cristaliza și pe Twitter sau pe Facebook. Eu am întâlnit, astfel, câțiva oameni pe mâinile cărora aș îndrăzni să las una sau alta dintre treburile comunității.

Schimbă sistemul electoral dar în așa fel încât să mă convingi să ies la vot. Și am să ies. Mai întâi pentru a pune oamenii din paragraful anterior să administreze comunitatea în care trăiesc. Și plec de jos în sus. Unele lucruri nu se vor schimba de azi pe mâine (oricum nu mai cred demult în povești cu zânul apelor), Dar schimbarea trebuie să înceapă undeva. Dacă nu umplem golurile, or să le umple alții. Tot ei.

Proteste la persoana întâi: Tinerii adormiți aruncă cu pietre. “We are fucking angry!”

2012-01-16T17:06:00.004+02:00

Am dat copy/paste integral textului scris de Vlad Ursulean pentru că două din cele trei pagini de internet pe care a fost postat au picat la interval de câteva minute. Va rămâne aici până se rezolvă problema cu blogul lui Ursulean şi cu cel al ActiveWatch. Linkurile nu sunt active. Contează, însă, reportajul în sine. Cu scuzele de rigare pentru unele cuvinte mai directe.

Dat fiind că, între timp, problema blogului lui Ursulean e rezolvată, citiți articolul direct la sursă.

Imposibila propagandă

2012-01-11T00:52:00.001+02:00

Două vorbe auzite/citite azi:

“You can't propagandize on social media. I just don’t think propaganda works on social media at all.”

Şi:

“A person who gets information from 20 different sources is almost impossible to propagandize.”

Sunt cuvintele lui Alec Ross, consilierul pe probleme de inovaţie al lui Hillary Clinton. Întreaga conferinţă e aici:

Omul ăsta chiar crede când spune că o persoană care primeşte informaţii din multe surse nu are cum deveni victima propagandei? Nu ştiu, poate că la el, în Statele Unite, o fi chiar aşa. Probabil că nu a auzit încă de România!

Dăășchideeee ușaaaa, creștineee

2011-12-26T18:15:00.001+02:00

Am mâncat bine, ne'am cinstit cu colebil, am fost mai buni, mai generoși, am dăruit și ne'am lăsat dăruiți, ne'am împăcat, am primit colindătorii, am lăsat lumina caldă a sărbătorilor să ne...

Dar nu știu, zău, ce'am fi făcut dacă ar fi bătut în poartă Maria, gravidă, cu apa gata să se rupă, și Iosif al ei; mă tem că nu prea mai avem, în decembrie 2011, locuri libere în căpița aia cu fân, cât ar fi fost ea de Maica Domnului în chinurile facerii Mântuitorului.

Andy Holzer. Tirolezul cu încredere oarbă.

2011-12-20T03:15:00.001+02:00

Se pricepe să schimbe cuțitele și uleiul mașinii de tuns iarbă. Și cauciucurile și le schimbă singur. Și pe acoperiș se suie, dacă e ceva de reparat. Un bărbat la casa omului.

„Vă imaginați că totul e beznă?

Am învățat culorile după coduri. Culorile sunt răsfrângerile luminii pe obiecte, niște formule fizice. Doi oameni care privesc același roșu îl vă în mod diferit. Ne imaginăm culorile.

Am întrebat de mic detalii despre lucruri. Am vrut să știu cât de înalt e copacul și cum cade umbra. Și mi s-a răspuns. Nu m-au tratat ca pe unul pentru care nu merită efortul descrierii pentru că este nevăzător și nu și-ar putea reprezenta cele povestite. Părinții m-au luat cu ei pe munte, pe când aveam nouă ani. Am pus mâna pe stâncă și am simțit pentru prima oară că pot descifra lumea cu degetele. Nici nu a mai contat că peretele e complet vertical. Eram deplin liber. O libertate complet nouă pentru mine.

Părinții nu m-au ținut în puf. Am mers pe bicicletă și am schiat. Mi-au dat voie să mă sui în copaci și să cad. Așa ceva mi-a dar o mare încredere în mine.

Arunc nisip și ascult sunetul granulelor. Îmi construiesc, din pixeli acustici, o imagine sonoră.

Am degete, urechi, nas și gură. Simt curenții. Fiecare mă ajută să mă orientez.

Teama îmi este cel maiimportant partener. Mă însoțește peste tot. Dar am învățat să nu mă panichez.

Vederea este supraevaluată.

De fapt, nimeni, în viață, nu este cu adevărat independent.”

L-am ascultat astăzi (la radio) câteva zeci de minute pe Andy Holzer, alpinistul orb. Orb din naștere. Aleargă, schiază, face surf. Și a bifat șase din The Seven Summits. Îi lipsește doar Everestul. O chestiune de timp. Și de bani. E cam greu să convingi pe cineva să dea 30.000 de euro pentru ca o echipă să însoțească un orb pe Acoperișul Lumii. Dar a învățat să nu își urmărească static obiectivul. Pe marginea drumului spre țintă sunt și alte provocări.

Asta le spune și managerilor, cărora este deseori invitat să le vorbească. Au deseori un țel în cap și lucrează fără compromisuri. Dacă nu reușesc, rămân cu o mare deziluzie și un mare gol.

PS: soția, Sabine, și-a dat seama de abia după mai multe întâlniri că Andy e nevăzător - nu a verificat restul, la prima ieșire într-un restaurant.

Sunetele orașului. Și umbrele lui.

2011-12-17T00:51:00.000+02:00

De ce nu ne place germana. Astăzi, sintagma „valoarea adevărului într-o democrație”

2011-12-15T22:16:00.000+02:00

Nu am studiat dosarul Mătușa Tamara și nici dacă aș fi făcut-o nu am pregătirea necesară să mă pronunț. Instinctiv, îmi vine să dau credit justiției. Chiar dacă mintea îmi spune, în sictir, „stai jos!”. Înclin să cred că sentința e strâmbă. Năstase, cazul concret de astăzi, poartă crucea îndoielii mele asupra întregii clase politice din care face parte, nimeni alta decât cea care a fabricat legile în așa fel încât justiția să poată da sentințe strâmbe.

Nu știu dacă Băsescu a făcut spume la gură când a aflat de sentința în dosarul Mătușa Tamara. Mai degrabă nu, cel mult și le dospește pentru o viitoare ieșire publică. În spatele ușilor închise, toți sunt o gașcă. Restul e circ ieftin. Probabil același - cu justiția nereformată. Dacă va scoate iarăși placa asta, singurul lucru decent pe care ar putea să îl facă ar fi să se proclame înfrânt de sistem și să demisioneze, la pachet cu toți cei cărora le-a dat tema aia cu modernizarea statului.

Dar asta se petrece numai în mintea mea - înfierbântată de pe urma unor știri pe care le-am auzit în ultimele zile.

Cea mai recentă este de astăzi și spune așa: curtea supremă de land din Münster a decis reorganizarea alegerilor comunale de la Dortmund, desfășurate în 2009 și câștigate de social-democrații (care deținuseră și în mandatul precedent majoritatea în consiliul local). Motivația instanței pare năucitoare, pentru unul trăind între două lumi - Germania și România.

Ce s-a întâmplat, de fapt: cu patru zile înaintea alegerilor din 30 august 2009, primarul de atunci al Dortmundului și trezoriera primăriei au mințit cu privire la bugetul instituției, declarând că sumele de care dispune orașul sunt suficiente pentru cheltuielile avute în vedere. Cu toate acestea, cei doi știau încă din 11 august că situația este alta. Luni dimineață, după alegeri, locuitorii din Dortmund aveau să afle că orașul are un deficit de 100 de milioane de euro. Între timp, însă, social-democrații încasaseră voturi suficiente pentru a rămâne partidul majoritar în parlamentul local.

După doi ani de procese, instanța de la Münster a decis că „prin comportamentul informațional nedemocratic”, cei în culpă au săvârșit un act care anulează valabilitatea rezultatului alegerilor. Președintele completului de judecată a explicat că nu este vorba despre o simplă dispută politică ci despre valoarea adevărului într-o democrație.

Întâmplător, substantivele comune - cum este „minciună”, dar și „adevăr”, „democrație” sau „justiție” - se scriu, în limba germană, cu literă mare. Și la fel se și ctiesc, pare-se.

PS: prin urmare, astfel de mizerii nu sunt invenții românești, vor jubila unii; până și nemții, cât sunt ei de nemți, iaca...; mda, se poate spune și așa, dacă vrei cu tot dinadinsul și refuzi să admiți că substantivele comune scrise cu literă mică nu sunt cuantificabile doar ortografic.

PPS: președintele Germaniei, Christian Wulff, a fost audiat în Parlamentul de la Berlin și i s-a iertat deja o jumătate de vină după ce a admis că a procedat greșit tăinuind un împrumut de 500.000 de euro de la soția unui om de afaceri pe vremea în care era premierul creștin-democrat al landului Saxonia Inferioară; în Saxonia Inferioară, însă, parlamentarii regionali, simțindu-se trădați în încrederea pe care i-au acordat-o, vor să reverifice și alte momente din trecutul recent al actualului președinte federal.

PPPS: și pentru că non che due senza tre, liberalii germani au de azi un nou secretar general; care secretar general al liberalilor a rămas tot azi fără imunitate pentru că, în urmă cu o lună, a agățat cu mașina pe care o conducea oglinda unei alte mașini și a fugit de la locul accidentului.

Taxatorii de emoții

2011-12-08T14:55:00.000+02:00

În faţa Domului, statuile tremură stoic, mizând pe generozitatea trecătorilor. În fond, suntem în preajma Crăciunului. Dinspre Schildergasse, artera comercială a Kölnului, se aud colinde. Bach. Interpretat la acordeon, taragot şi broancă.

Restul aici

Duminică prin orașul fantomă (subtitlu: bomba care nu a reușit să fie o știre pe măsură)

2011-12-05T01:49:00.003+02:00

Am drum spre Koblenz. Vreau să ajung la Neuwied, unde se lansează a treia carte apărută anul acesta în Germania despre Carmen Sylva.

M-am minunat și am cam râs când am auzit, pe la mijlocul lui noiembrie, câteva zile la rând, avertismentele transmise de autorități prin posturile locale de radio: nu a mai plouat de mult, Rinul a scăzut, nu vă avântați prea adânc pe noua faleză, în partea secată a albiei, există pericolul ca bombe rămase neexplodate din cel de-al doilea Război Mondial să iasă acum la lumina zilei.

După care n-am mai râs, amintindu-mi de imaginile cu acel raid britanic din noaptea de 30/31 mai 1942:

Am aflat din România despre evacuarea Koblenzului. Aici, subiectele zilei au rămas aceleași ca și ieri: congresul socialiștilor și cel al piraților, alegerile din Rusia, vizita lui Karzai (care paralizează Bonn-ul), sancțiunile împotriva Siriei și interzicerea neo-naziștilor. Nici un live cu 45.000 de oameni porniți de cu dimineață în mașinile personale sau în autobuze, nici o transmisiune directă din sala de sport a nu știu cărei școli în care pensionare joacă tabinet și se laudă că au o credință prea puternică în Dumnezeu pentru a le fi teamă că ceva s-ar putea întâmpla, nici măcar imagini din elicopter, nici un sincron cu voluntarii de la Crucea Roșie, nici un pompier, nici un polițist (și aveau de unde, fuseseră mobilizate vreo 2500 de persoane). Așa că m-am dus să văd cu ochii mei cum arată un oraș-fantomă într-o duminică de Advent, una dintre sărbătorile religioase pe care, în condiții normale, familiile germane nu și le lasă deranjate de nimicurile vieții.

Singur, marele Wilhelm Întâiul al Primului Reich, Kaiserul ecvestru și de bronz, stătea neclintit și demn, Hohenzollern și prusac, în Colțul German (altădată plin de japonezi cu aparate de pozat și punguțe cu magneți și alte suveniruri), privind în aval spre barjele înșiruite pe kilometri întregi în așteptarea veștii că-și pot continua drumul pe Rin în sus. În spatele împăratului, câteva care de reportaj dormitau cuminți așteptând aceeași veste. În micile piețe de la intersecțiile ulițelor înguste ale orașului vechi de la vărsarea Mozelei în Rin, la limita de nord a civilizației vinului, târgurile de Crăciun, de regulă sufocate și sufocante, fantastice simfonii de culori și arome, arătau dezolant, cu obloanele trase și o paloare cadaverică, ca o pulbere presărată peste bucuria abandonată. Două-trei cafenele deschise - pustii toate; o liniște de îți auzi neuronii respirând greu de aâta cotrobăială unul în căutarea celuilalt. Pe ici, pe colo, chipul vreunui paznic (la fel de plictisit ca și ploaia total nefirească pentru ajunul sărbătorilor de iarnă) rămas să se asigure că nimeni nu profită de bunăstarea lăsată în urmă de evacuați.

Nu sunt sigur dar s-ar putea ca o dată să fi trecut pe roșu. Însă pe sens interzis am intrat, la un moment dat. Am apelat la cea mai nedumerită fizionomie din dotare, am oprit lângă mașina poliției și am mimat uimirea la explicațiile pe care mi le dădea omulețul cândva verde (azi albastru, după ce anul acesta le-au fost schimbate uniformele, să fie și ei în rând cu Europa). Bomben? Oau! Evakuierung? Oau! 45.000? Oau!!! Mi-a sugerat să merg până la umrătorul sens giratoriu și să întorc acolo. L-am întrebat dacă are sens și nu pot să întorc pe loc. N-a avut nimic împotrivă - dar mi s-a părut că îmi cere să aștept câteva secunde să se întoarcă el cu spatele, să nu mă vadă cum trec peste linia continuă.

Se cam lăsase seara când a venit vestea: operațiunea de detonare a „geglückt” - verb intraductibil cu rădăcina în substantivele fericire/noroc, o combinație tipic germană, ca, de altfel, toată ziua, cu disciplină nemțească, tehnică la fel, o detonare pe care nu a auzit-o (și nici nu a văzut-o, de fapt!) nimeni, seninătatea aceea dusă până la împăcarea (împăcare, nu resemnare!) cu imposibilitatea de a ocoli sfârșitul (căci moartea e, până la urmă, parte din viață), cu ploi atât de germane și cu Wilhelm, Kaizerul prusac din neamul marilor Hohenzollerni, familie în care intrase, cândva, de mult, ca soție a lui Carol I al României, și prințesa Elisabeth von (învecinatul) Wied, Carmen Sylva pentru care, de fapt, mă pornisem de dimineață.

Macca

2011-12-02T18:15:00.001+02:00

L-am văzut, prima oară, acum doi ani. Era, parcă, puțin mai tânăr decât tura asta. Face în curând 70 de ani. I se văd pe față. Drept că nu pare să îi simtă.

Paul McCartney a cântat, miercuri seară, trei ore bătute pe muchie, a schimbat instrument după instrument și gen muzical după gen muzical, a țopăit, a antrenat sala pe care a purtat-o printr-o jumătate de veac de istorie a muzicii, s-a lăsat adorat - pentru că merită!

Filmulețul de mai jos este un montaj după înregistrări făcute cu telefonul mobil de unii dintre cei ce au fost, pe 1 decembrie, în Lanxess Arena din Köln.

PS: trupa este pe măsura strălucirii lui McCartney dar Abe, tobarul, e admirabil, un veritabil show în show - și al naibii de bun!

Panzerul și alte dureri de cap

2011-11-30T23:03:00.003+02:00

Ochii sfredelitor de albaștri din dosul ochelarilor austeri domină o fizionomie aspră de teuton adult; privirea milităroasă din spatele cortinei rozalii a obrajilor se asortează perfect cu răspunsurile mitraliate.

La un moment dat îi smulg un prim zâmbet. Răsuflu ușurat. Dar primele minute, aproape jumătate din timpul pe care mi l-a acordat, simțisem că îmi îngheață sângele în urcușul lui oricum tot mai agale spre creier.

Am ieșit din biroul cazemată cu tâmplele zvâcnindu-mi. Mi se părea că, în dosul ușii pe care a închis-o în urma mea, funcționarul panzer bate pas de defilare, sfărâmând sub călcâiele grele resturile nedigerate din conversația pe care am purtat-o.

M-a durut capul ceva vreme. Bine, e foarte posibil să mi se tragă de la ușa rotativă din sticlă. Da, era acolo, la ieșirea din clădirea ce adăpostea biroul cazemată. Da, se rotea încet. Nu, nu am observat că încă nu își încheiase cursa.

E a patra. Știam, din miuțele copilăriei, că la trei se schimbă fraierul. Mi-or da diplomă?

Şi l'am prins cu raţa

2011-11-27T13:56:00.004+02:00

Când, în 2008, într'un ajun al uneia dintre zilele cu paralizie naţională de decembrie, mi'am găsit luneta spartă cu un bolovan pe care poliţiştii nu s'au sinchisit nici măcar de formă să'l ridice cu grijă drept corp delict ci l'au luat cu mâna, zvârlindu'l cât colea printre fraţii săi de pe uliţă, ân iarna aia, deci, gândul mi'a zburat la nişte unii care vânau raţe sălbatice în buza satulu şi pe care m'am oprit să îi pozez.

Dar nu i'am dat importanţă gândului. Şi nici azi nu m'aş fi gândit dacă n'aş fi aflat de altă ispravă de'a lui Tataie. S'a prins, ieri, o raţă sălbatică în gardul dinspre lac. Şi prinsă a rămas. Festin, zic, mai ales că la faza cu postul nu avem unanimitate şi fiecare face după cum îi taie conştiinţa. Prin anii 80, unchiul Poli, popă romano-catolic, avea o vorbă: acu' 2000 de ani, evangheliştii scriau pentru oameni care nu trăiau în condiţiile de astăzi.

Bun. S'a prins raţa, zicam. A luat'o Tataie, a pus'o'n cotineaţă, a'ndopat'o, a lăsat'o să'nopteze la cald, azi dimineaţă s'a'ntors la orătanie, i'a mai vârât grăunţe pe gât, a căutat'o o tură, să vadă omu' dacă are pasărea vreo rană, ceva, a pupat'o pe bot, au pupat'o toţi copii din sat, cred - şi, când colo, ce să vezi? Zbură raţa din farfurie. Fericită.

PS: a propos, aţi asistat vreodată la primirea pe care gâştele adulte o fac bobocilor la ieşirea acestora din urmă în lume?

PPS: credit foto - asociaţia fundamentalistă radicală de extremă ultra-ecologistă "Coana Mare şi discipolii"

Timidu'. Nimic despre legi, nimic despre eutanasiere

2011-11-22T16:29:00.001+02:00

Din fostul conac cu iz brâncovenesc nu a mai rămas decât fundaţia. L'au lăsat în paragină, la fel cum paragina s'a ales din duzii care'l înconjurau.

Mai apoi au tăiat duzii. Cine? Cin' să ştie... Probabil tot dintr'ăia care, pe urmă, au venit şi au furat, ţiglă cu ţiglă, grindă cu grindă, uşi, geamuri, cărămizi, tot, tot ce se putea fure din vechiul conac. De jur împrejur au crescut gunoaie căci, iaca, e una dintre tradiţiile naţionale cele mai bine conservate: să'ţi iei gunoiul şk să te lepezi de el pe câmp,lângă drum, undeva, departe de pridvorul propriu.

Unde se strâng gunoaie se adună şi maidanezi. Ceva de ros, ceva de ronţăit tot s'o găsi. Măcar vreun şobolan lihnit sau unul picat în siestă după ce'a ros cracul stâng al unui nădrag.

Experienţa spune că, după o vreme, maidanezii prind curaj şi se apropie de sat. Ca să prevină un asemenea scenariu, Tataie a decis ca, zilnic, când trece cu maşina pe lângă fostul conac, să lase, mereu în acelaşi loc, nişte mâncare pentru cei câţiva căţei. De două ori pe zi, dimineaţa şi seara.

Şi'a mers. A mers aşa de bine încât căţeii au început să asocieze maşina cu mâncarea. Dar Pavlov a mers şi mai departe şi le'a dat cîţeilor ideea de a distinge motorul maşinii. Aşa că dacă se mai întâmpla ca Tataie să aibă drum prin preajma lor, altul decât cel cu mâncarea, căţeii se puneau să'i fugă în întâmpinare. Mai mult, chiar, dacă'l vedeau plecând dimineaţa spre oraş, seara îl aşteptau la capătul satului de dinainte.

Dar cum drumul are două sensuri, au învăţat şi drumul spre sat. Mai după motor, mai după miros, s'au înfăţişat la colţul curţii. Şi acolo au rămas.

Cu câinii din curte au o relaţie specială. Se latră de le pleznesc venele în cap cât e gardul de lung. Dar dacă dau de poarta deschisă, se pupă şi se ling într'o voioşie. Până le'nchizi poarta şi se trezesc iarăşi despărţiţi de gard.

Într'o seară, Timidu'... Pe unul dintre cei de'afară îl cheamă Timidu'. S'a lăsat mai greu mângâiat. Venea cu capul flocos răsucit la vreo 30 de grade, cu privirea'n pământ, aşa, oarecum într'o rână. Timid. Timid nevoie mare. Dar i'a plăcut faza cu mângâiatul. Şi a'nceput să o cerşească, mişcându'se la fel de timid.

Într'o seară, Timidu' a avut proasta inspiraţie să încerce ceva nou: să treacă prin gard, spre interiorul curţii. Ceea ce nu a prea fost pe placul câinilor din curte. Atacat, Timidu' a dat îndărăt. S'a smucit. Şi, în smucitură, şi'a rupt un picior. A fugit cât a putut în ceilalţi trei şi s'a ascuns pe undeva prin câmp.

A doua zi a venit salvarea veterinară. Au încercat să'l momească dar n'a mers. L'au împuşcat cu anestezic. De atâta spaimă şi durere, Timidu' degaja aşa de multă adrenalină încât anestezicul nu şi'a făcut efectul decât târziu, târziu de tot. Când, cu o mârâială inofensivă, de fapt, Timidu' s'a lăsat prins în laţ şi a adormit în drum spre clinică.

I'au amputat piciorul, irecuperabil, l'au ţinut sub observaţi (şi au observat că s'a'mprietenit cu nişte pisici), l'au îngrijit cîteva zile după care l'au anesteziat din nou. Trebuia să facă drumul cale întoarsă, de la oraş la sat, la satul acela care'i era lui acasă. Numai că acasă nu îl mai aştepta uliţa şi colţul curţii. Într'o altă curte, învecinată, Timidu' avea să fie legat de un lanţ al cărui celălalt capăt este ancorat într'un coteţ. Al lui şi numai al lui.

Sigur, a fost stupoare şi'au fost nervi, când s'a trezit. A tras el ce'a tras să fugă cu coteţ cu tot dar când s'a prins că nu'i merge, s'a resemnat. O resemnare cu lapte şi pâine şi ceva bobiţe d'alea care, la o adică, te conving şi te'ajută să'nţelegi că,, acolo, în coteţ, e viaţa dulce. Şi ai şi o curte a ta, din care să latri ca un paznic la javrele alea vagaboande de dincolo de gard.

Trei picioare? Timidu' ţopăie la mângâiat când apare Tataie ca şi cum triciletă ar fi fost o viaţă întreagă.

Morala? Nu, m'am gândit că ar trebui să existe şi o morală. dar, poate, se gândesc cei ce vor avea de luat decizii cu această lege în faţă. Vorba românului: Doamne'ajută!

Caut primul care să dea cu piatra. Ofer recompensă.

2011-11-21T19:55:00.000+02:00

Nu e un păcat să fii autodidact. Nu e nici rău. Poate fi chiar un motiv de laudă. Şi eu sunt unul. Nu ştiu dacă e un motiv de laudă. Poate că e rău. Am păcătuit, ce să fac?

Într'o lume care a început să renască de la zero, două decenii sunt un interval de timp despre care, cândva, în istorie, s'ar putea uita. Dar cum întâmplarea face că aceşti 20 de ani sunt în timpul vieţii noastre (ca şi precedenţii 20 de ani, în cazul unora, ca şi următorii, în cazul altora), uitarea este una dintre moştenirile pe care le'om lăsa în urmă. Or să ne uite pentru că nu vom merita amintirea, câtă vreme le dăm pe mână un univers strâmb, o lume nevertebrată, dominată de argumentul forţei, nu de forţa argumentului.

Să reducem scala globală pe care aş fi putut să par cocoţat. E vorba de cotidianul nostru banal, cel de toate zilele, de universul mic, ăla identitaru'. Or, cât mi'aş propune să mă lepăd, cât mi'aş dori să mă simt european, România e peste tot cu mine. În cei trei samsari de mână ilegală de lucru băgaţi la zdup; în vânzătorul de flori de pe faleza fluviului după care o voce de pe margine strigă "fă'l la buzunare"; în omul statuie din piaţa mare lângă care nu mai stă nimeni pentru că piaţa mare este controlată de o gaşcă venită de unde am venit eu; dar şi în muzicianul de jazz, în regizoarea de documentar artistic, în medicul care tocmai a operat un caz special în condiţii normale şi nu sub ameninţarea clanului care pândeşte în sala de primiri, în maşina de la Mioveni care costă prea păuţin pentru valorea lor şi, tot aşa...

Drumul a început acum 20 dintr'un mare nimic. De la minus, chiar. Prea puţine lucruri bune a mai lăsat regimul Ceauşescu în viaţă. Iar din puţinul acesta, şi mai puţin se potrivea noii lumi. Aşa că a fost nevoie de reinventare. Nu'i puţin lucru să REinventezi din nimic. Să te dai cu capul de toţi pereţii pentru a te întoarce la condiţia de biped şi, chiar mai mult, să începi să zbori.

O parte din poveste o ia razna. Se duce spre acea Românie de care ne e ruşine, în care nu avem încredere, cu care nu am vrea să rămânem singuri pe o insulă pustie. O Românie sălbatică, aproape canibală. Una fără speranţe, fără ambiţii, fără vise. Una jecmănită, prădată la drumul mare. O Românie goală de sine însăşi.

Dar nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre România care a început să construiască.

În absenţa unor repere, a unor tutori, a unor modele, fiecare dintre noi a pus mâna şi a învăţat de unul singur, cum a putut, ceea ce şi'a dorit să facă. S'a uitat peste gard, a mimat, a ratat, a tras lecţii din propriile greşeli, a luat'o de la capăt, a remodelat, a adaptat, a scos capul la lumină, a îndrăznit, a reuşit, a fost mândru şi a lat'o de la capăt. O traiectorie pe care unii au dus'o până la capăt iar alţii au întrerupt'o. Bună seara, domnule Darwin.

Şi mai sunt cei care nu au învăţat nimic din greşeli ci au crezut că greşeala e, de fapt, soluţia corectă. Şi au perseverat în greşeală.Şi le'a plăcut. Şi s'au simţit puternici. Pentru că nimeni nu a avut curajul să îşi asume autoritatea morală de a le spune că greşesc. Pentru că nimeni nu a învestit o autoritate morală. Autoritatea s'a lăsat pervertită. Morala s'a lăsat pervertită. Şi, atunci, bunul simţ s'a retras. Poate că s'a îndoit. Poate că i'a fost ruşine. Poate că i'a fost teamă. Greşeala a avut spaţiu de manevră şi a prins curaj. Şi a început şi altora să le spună că el e adevărul şi ceilalţi minciuna. Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă.

Şi'au trecut 20 de ani.

Şi, poate, a venit vremea să se lepede cei ce s'au îndoit de îndoială. Cei ce s'au ruşinat de ruşine. Cei ce s'au temut de teamă. Poate că a venit vremea să nu mai stea retraşi ci să tragă greşeala de mânescă. Şi să'i spună că e greşeală. Să'şi asume responsabilitatea autorităţii. Şi să se lepede de cei ce le'au uzurpat'o.

Bun. Ce'mi veni? Această postare a pornit de la cele scrise de Anca şi Ruxandra. Nu sunt din branşă, nu particip la evenimentele acelea, nu îi cunosc pe cei vizaţi. Dar, uneori, mai pun mâna şi citesc (aşa, a citi la modul general) - şi mă amăgesc, atunci, uneori, că mai pot face diferenţa şi că îmi dau seama când mă lovesc de (ca să mă opresc la subiectul în discuţie) tabloid. Într'o lume normală, ceea ce a generat postările de la care pornisem s'ar înscrie repede la "cauza morţii: sinucidere". În lumea reală, oamenii care se pricep ar trebui să îl dea afară din cetate. Poate că expresia aia cu "a'ţi vedea lungul nasului" a ieşit din vocabularul contemporan, căci, deh, limba e un organism viu; dar, cine ştie, poate că sensul ei mai trăieşte.

Şi, poate, s'o găsi şi primul care să dea cu piatra!

Madrid. Pur y simplu.

2011-11-20T02:33:00.004+02:00

Paseo del Prado, Porta del Sol, Plaza Mayor. Lor tres P. Nu mergeţi acolo. Acolo nu e nimic adevărat. Acolo e pentru turiştii veniţi din lumi fără istorie. Oameni care au nevoie de infuzie de identitate.

Parol? Am rătăcit pe undeva linkul spre acel blog care îmi sugera să ies din centrul oraşului şi să merg să văd arhitectura secolului 20; să văd blocurile şi locurile de joacă şi şoseaua de centură şi districtul financiar şi să mă lepăd de decadenţa burgheză a apropiaţilor monarhiei şi să respir proletar. L'am rătăcit, rătăcit să rămână!

Păi cum asta? Din păcate, Franco nu a putut să umble din poartă în poartă, să bată la fiecare uşă de iberic şi să le dea tuturor, în pungi de un leu, minte şi civilizaţie. Au mai rămas asemenea specimene incapabile să se bucure de risipa de splendoare pe care o înmagazinează Madridul vechi. Popor solar, fără frică de culoare, fără frică de zâmbet. Faţadele, migălos îmbinând stropii de lumină, faţadele din dosul cărora se aude muzică, chiar şi atunci când sălile pe care le adăpostesc sunt goale. Tăcerea vibrează în acordurile cântărilor de ieri, aerul e sonor, la fel cum piesele mozaicurilor sunt note, nu pe portativ ci undeva în adânc, în adâncul sufletului vrăjit de îmbrăţişarea cum alta nu'i a Madridului.

Şi chiar dacă oraşul de astăzi, fărâmă dintr'o lume alta decât cea în care a visat (nu neapărat întotdeauna frumos) Hemingway, nu îţi mai poate oferi întregul deliciu al vremurilor scriitorului, oraşul, în ambiţia sa de a se lega de propria'i moştenire, de sine însuşi, păstrează, dincolo de contemporanul contratimp, frâna de mână a sufletului. Frâna de minte, de inimă, de viaţă.

Madrid nu este oraşul în care să fotografiezi cartea poştală a vieţii tale. Străzile Madridului au perspectivă, da, implodează într'un punct, undeva, la infinitul din dreptul ochilor spre care se reped grăbite, o grabă nefirească, dar total nefirească în liniştea senină ce te înconjoară, o prăbuşire liberă în absolut, acolo, în starea aceea de bine primordial, străzile se reculeg într'un zero perfect dând fotografului poza pe tavă, da, ele, străzile Madridului, calles y caminos y avenidas, urcă sau coboară şi, parcă, penru prima oară în viaţă, coborârea nu are farmecul urcuşului. Prin vitrine, poveştile care nu au sonor sunt delicioase, si no me amas yo te amo, si te amo tu ten ciudado, dansând pe lângă fântâni sau colţuri de stradă flamenco sau mariachi sau habanera sau nu, ei, bine, ştii, nici o armonie, de fapt, nu e străină Madridului, Madridul, el, e, de fapt, armonie. E Armonia.

Şi e Velasquez, e întreaga grandoare pusă în ulei şi pânză, respirând cele văzute, cele povestite, cele citite, cele visate. Velasquez cu minunatele sale întâmplări redate, Lăncile Maestrului, Căderea Bredei, salvând onoarea unui imperiu, mai ieri atât de imens cât hărţile nu'l putea cuprinde, un gigant explodând ca efect al imploziei, ca toate imperiile, un gigant la capătul de sus al drumului ce duce spre sfârşit, La renidicion de Breda, dovada absolută a convertirii beznei, el tenebristo care a văzut'o, pe ea, lumina, cea care l'a mântuit şi i'a dat, mai apoi, dezlegarea să se aştearnă deasupra istoriei artei ca unul dintre părinţii patriarhi, ca unul dintre părinţii ei refondatori; şi Lope de Vega e Madridul ("În această Iglesia a intrat în anul cutare Lope de Vega"), el maestro de danzar, el amor enamorado, el Fenix de los Ingenios y Monstro de la Naturaleza.

Adevărata mare naţiune, patria tuturor geniilor, că vin din Catalonia sau Malaga sau de la San Sebastian sau de aici, din Madridul absolut, mauri sau vizigoţi sau romani, că au scris piese de teatru sau au asamblat bucăţi de faianţă, că au zugrăvit faţade sau au făcut film, că ţi'au servit o cerveza sau au inventat reţeta lui chorizo şi'au afumat minunăţie de jamon, că au urcat în genunchi trepretele spre altarul lui Santiago după ce au umblat năuci pe sub soarele acela fierbinte urmând El Camino sau, pur şi simplu, au simţit sângele pulsându'le în vene - fie când marea li s'a deschis în faţă, dincolo de Finisterre, fie când toreadorul, vai, oribilă imagine şi hai, dacă tot aţi citit atât, dacă a ajuns cineva până aici, să ne oprim, zic...

De fapt, nu am vrut decât să vă invit să aruncaţi un ochi peste Paradisul lui Tintoretto (varianta de la Madrid, din colecţia Thyssen-Bornemisza, nu cea de la Veneţia, dar şi dacă vă duceţi la aceea, întrebarea rămâne neschimbată): deci, doamnelor, domnilor, chiar vreţi Paradisul? Eternitatea seamănă cu autobuzul 136 când ies fetele de la Apaca.

Wikipedia. Enciclopedia liberă de tras învăţături.

2011-11-18T23:22:00.000+02:00

Pe onoarea mea, am citit asta de la un capăt la altul. Paragraf cu paragraf, frază cu frază. Am avut atâta răbdare. Mare lucru!

Nu ştiu dacă am înţeles prea multe. Cine cu cine, când şi unde, care pe care, de ce, a lu' cui... Pun pariu că nici bătrâna buncă a Europei n'a mai ştiut, de la un moment dat încolo, şi le'a pierdut şirul. Ce să mai vorbim de un amărât de contributor Wikipedia!

Ceea ce nu'i scuză scrisul cu copitele. Şi, mai ales, astfel de formulări:

Cu excepția hemofiliei, nepoatele reginei Victoria căsătorite în Spania au adus sânge proaspăt în această familie unde se făceau multe căsătorii cosanguine.

Cum ar veni: în afară de faptul că era analfabet, autorul acestui paragraf extras din ediţia românească a Wikipedia ştia să scrie. Ura!

From a distance

2011-11-17T17:51:00.002+02:00

În vreme ce eu caut să'mi înghesui ideea într'o frază şi îmi întorc privirea spre pe geam, pe Rin la vale se prelinge un şlep al cărui echipaj nu se sinchiseşte de existenţa unor oameni în dosul ferestrelor pe care le vede (şi, poate, nici măcar nu le bagă în seamă) pe mal iar în avionul ce se înalţă încet din spatele dealului de la orizont (din care văd doar nişte lumini) sunt pasageri pentru care lumea lăastă în urmă, câteva sute de metri dedesubt ,se rezumă la faruri gonind pe cordoanele de asfalt şi multe alte gânduri întretăiate fără strop de viaţă reală.

From a distance, totul este amorf. Suferinţele, bucuriile, curiozităţile, animozităţile, semnele de întrebare, primul pas al bebeluşului, papucul ros de căţel, orgasmul, pagina 67 din romanul preferat, şeful scârbos şi câte şi mai câte nu există.

From a distance suntem fundamentalişti sau hatteri, suntem marxişti sau duşi cu pluta, suntem tocilari sau neschimbaţi. Stăm cu braţele încrucişate, consumăm idei luate de'a gata, generaţia McGândire, generaţia Idei de la Ikea, uităm că rostul capului nu e să nu ne plouă pe gât, detestăm tot ce iese din limitele acceptării noastre, dăm cu piatra, suntem şovini - şi, al naibii să fie, chiar ne place. Albul mută şi câştigă. Negrul dă şah şi mat.

Cum bine se întreba Marlena, pe la mijlocul secolului trecut: zi'mi ce'aţi făcut cu culorile! Ce'aţi făcut cu nuanţele?

Uite, ăsta e motivul pentru care I don't wanna talk about it. Dacă asta ai vrut, ai reuşit. Ştie'le tu pe toate.

Şi să nu te miri, când ne întâlnim... Nu pot să te preţuiesc. Gândeşti în alb şi negru. Dacă mi'ar fi cu putinţă să twe ignor, aş face'o numaidecât. Dar lumea ta - şi când lipseşti - îmi invadează lumea. Iar prostia ta e prea puternică.

Şi sunteţi atât de mulţi...

PS: nu mi'a intrat într'o frază!

Prea mult, prea intens...

2011-11-14T00:28:00.002+02:00

... și cam atât.

Herr Ispas și'ar fi luat, poate timp, să scrie o carte. Dar n'a făcut'o pentru că lui îi place să povestească. E, vorba lui Laurențiu, genul de personaj căruia îi pui o singură întrebare, lași aparatul să înregistreze, ieși la un tutun, faci o cafea, tragi un pui de somn și el încă n'a încheiat. Are debit, are vervă, are vână, are verb, are și câteva expresii de care nu se desparte niciodată. Îl întrerupe doar bătrâna care se așează la masa de alături. "Ia uite, o caută...".

Bătrâna de la masa de alături are vârsta noastră la un loc. La fel și consortul ei. Domnul a luat o supă, doamna ceva cu carne. Și câte un pahar de kölsch. La care doamna își aprinde și un cigarillos.

În urmă cu o săptămână, la barul cârciumii din centrul Gladbachului, două doamne, cochetând cu senectutea doamnei cu cigarillosul, trag de zor kölsch după kölsch. Ca să nu le pice greu, la final comandă câte un digestiv, pe care îl dau peste cap. Își iau bastoanele și părul cărunt și pornesc, domol, spre casele lor.

La masa de la geamul Cervezeriei Allemane, unde obișnuia să își omoare timpul Hemingway, patru madrilence, nici una foarte tânără, stau cu berile în față și discută ceva ce povestitorul, trecător accidental prin piața Santa Ana, nu aude. Dar nici nu își dă silința, pentru că amintirea unei națiuni ce sigur ar condamna patru femei stând singure într'o cârciumă, cât timp locul lor e la cratiță, este prea deprmantă pentru a mai lăsa lor de planaj în detalii.

Dar cum să te așezi să așterni prea multe despre ziua de alaltăieri când ieri ai văzut - priceless - luna plină oglindindu'se spart în canalele unui Amsterdam deasupra căruia pluteau aparent haotic, într'un zig zag de stol de licurici, avioanele așteptându'și rândul la aterizare în vreme ce bezna Mării Nordului, alături, era picurată de nano-luminile vapoaprelor amintind, pentru o clipă, de gloria flotei plecate să aducă mirodeniile Indiilor?

Și cum să dezvolți mai mult decât un paragraf din amintirea de ieri când azi l'ai cunoscut pe fascinantul Herr Ispas?

Colectarea selectivă a voturilor

2011-11-05T00:01:00.002+02:00

Se'ngrijește să le sorteze. Strânge revistele, reclamele, etichetele, ambalajele de carton, ciornele şi ce'o mai fi maculatură in teancuri pe care le aruncă în tomberonul de hărtie. Adună plasticul într'o plasă pe care o lasă în tomberonul de mase plastice. Iar resturile menajere ajung în tomberonul de gunoaie ordinare, nereciclabile.

Apoi, o dată pe săptămână, mai spre mijlocul ei, într'o dimineață în care el este dus la muncă, vine mașina de la salubritate și deșartă toate cele trei tomberoane în unul și același burduf. Şi gata!

Se întâmplă în Italia (bine, acolo sunt, oricum, bucuroși că vine mașina să adune gunoiul), se întâmplă chiar și în Germania.

Cam acesta este și principiul parlamentarismului importat de la britanici, ca și când toți am fi britanci - degeaba, nu merge. La fel cum vacile pe care firme americane le vând programelor ONU pentru alimentație în Africa mor repede, răpuse de musca țețe - ele fiind imune doar la țânțarul de Winnipeg (acu', la drept vorbind, nici abonatul american la fonduri ONU chiar n'are nici un interes să le dreseze pentru condițiile africane, cât timp poate mulge anual de la altă vaca).

Așa. Parlamentarismul, că de la el plecasem. Se'ngrijește electoratul să sorteze gunoaiele - care de stânga, care de dreapta, care marxist, care islamist-moderat/creștin-democrat, care eurofil, care xenofob, care pirat, care uneperist (că nu m'am prins ce sunt) și ce deșeuri or mai fi; mă rog, fiecare după gusturi. Și, la final, vin ciracii gunoierului-șef și îi amestecă de nu mai înțelegi ce naiba de colecatare selectvă a gunoaielor ai trimis tu în Parlament.

Bună ziua, de la gunoi suntem, ne dați un cinci lei?

Revista presei pe care nu o citește nimeni

2011-11-04T01:29:00.002+02:00

„Atât de multe sunt exemplele de poliţişti care îşi fac meseria cu dăruire, profesionalism şi onestitate încât, de cele mai multe ori, suntem tentaţi, familiarizaţi fiind cu rezultate remarcabile, să trecem uşor peste acestea."

Doamnelor şi domnilor, bun găsit la revista presei pe care nu o citeşte nimeni. Şi rău face, dom'le, că, iaca, nici nu ştiţi ce pierdeţi dacă nu citiţi Revista Poliţia Română. Din numărul pe luna octombrie, din care am citat în deschidere, mai extragem un pasaj de adâncă profunzime, extras din gândirea agentului-publicist Marius Toma:

Întregul moment a confirmat afirmaţia purtătorului de cuvânt, dl. comisar şef prof. univ. dr. Nicolae Radu că „studenţii Academiei de Poliţie reprezintă viitorul Ministerului Administraţiei si Internelor".

Reţinem din acelaşi număr pe luna octombrie câteva titluri incitante: „Impact vizual", „Bani falşi, condamnări reale", „Caravana vieţii", şi „Aproape... fapt de viaţa". Nu rataţi nici „Sfânta cuvioasă Parascheva" – acum şi în paginile Revistei Poliţia Română!

Aflăm din cel mai recent număr al revistei Agenda Construcţiilor că „Indicii macroeconomici influenţează dinamica firmelor de construcţii", că „Un ansamblu rezidenţial cu opt imobile se află in construcţie" dar, mai ales, că „O unitate de producţie necesită 10 milioane de euro". Din paginile dedicate opiniilor desprindem un titlu care vă va determina să răsfoiţi cu atenţie sporită publicaţia citată: „Noua linie de realizare a produselor prefabricate" - o analiză pe care am găsit'o pertinentă şi echidistantă.

În numărul din septembrie, revista Tehnica Instalaţiilor vorbeşte despre un concept energetic de ultimă oră la Berlin. Nu ne'am prins dacă trebuie să ţinem sau nu cont de diferenţa de fus orar şi de trecerea la orarul de iarnă.

Aflăm din Confort Magazin că „Acasă este locul unde ne întoarcem de fiecare dată, fie direct de la birou, şcoală, din oraş sau din vacanţă". Aceste fiind lămurite, în sfârşit, tot ce ne mai putem dori este „o casă care să ne înţeleagă".

N'am reuşit să înţelegem din Magyar Közelet decât că... De fapt, nici măcar atât. Next!

Regretăm, şi pe această cale, revista Dacia, a dacologilor dedicaţi studierii „Daciei de ieri, de astăzi şi de mâine". Revista a încetat să apară cândva ieri, în iunie 2007. Adică, aproape azi.

Aflăm, din ultimul număr al primului săptămânal al judeţului Ilfov, Magazin Ilfovean, că „România a semnat Tratatul de aderare la UE, Cu acest prilej autorităţile ilfovene au organizat evenimente speciale pe tot parcursul lunii aprilie. Primăriile trebuie să asigure spaţii pentru sacrificarea mieilor". Aşteptăm cu nerăbdare următorul număr din care să aflăm dacă în cei aproape şapte ani scurşi de la publicarea citatului de mai sus a fost sau nu rezolvată problema cu mieii.

A apărut în schimb numărul pe trimestrul 3 al publicaţiei Împlinirea Vremii din care semnalăm un articol despre „Revendicarea închinării". Procesul se află pe rol, preşedinte de şedinţă este magistratul P. Pilat.

Destrămarea Iugoslaviei îşi râde niţel în barbă

2011-11-01T13:10:00.002+02:00

Bun, aşa. Papandreu ăsta vrea referendum. Păi, na, dacă nu l'aţi lăsat să moară... De fapt, cine i'a ajutat pe greci să îşi aranjeze actele contabile cerute la intrarea în zona euro? Cumva Goldman Sachs? Piei, drace, demonu' conspiraţionismului!

De ce, oare, îmi aduc taman acum aminte de războiul din fosta Iugoslavie? Mai precis, de bătăliile din lunca Dunării şi'a Savei, zonă în care se întâlnesc graniţele Serbiei, Bosniei şi Croaţiei.

Dimineaţa, prin ceaţa mlaştinii dunărene, croaţii şi bosniacii luptau, cot la cot, împotriva sârbilor. Mai pe la prânz, sârbii şi croaţii plecau, prin văgăunele alea neumblate de pe celălalt mal al Savei, la gonit şi vânat bosniaci. Pentru ca, undeva înspre creierii nopţii, sârbii şi bosniacii să combată împreună, prin bezna aia de nu ştiai cui să'i mulţumeşti că'ţi scoate ochii, contra sârbilor.

În zori, rupţi de oboseală şi drogaţi pân'la pietrificarea minţii, fiecare ajungea să lupte împotriva fiecăruia, scapă cine poate, până la noi ordine. La care o luau de la început, ca din momentul zero - oricare o fi fost ăla.

Dacă aş fi un pic de cetnik - sau, pur şi simplu, unul dintre acei veterani ai destrămării Iugoslaviei, rămaşi să mai lupte doar cu propriile porniri lunatice - mi'aş râde uşurel în barbă, zilele astea...

Fără acordeon dar cu trompetă în Parlamentul European

2011-10-28T17:23:00.001+03:00

Ia, hai: recapitulaţi, o tură. Aşa'i c'aţi înjurat ţara? Aşa, măcar o dată... Nu'i aşa că poporul e ştim-noi-cum? Hai, că e, cel puţin din când în când!

Şi corupţia - aşa'i că v'a scos din sărite? Dar cerşetorii? Dar şuţii?

Dar străinii care ne bârfesc din motivele de mai sus şi altele la fel? Ei, na, nişte mizerii, străinii ăştia, aşa'i? Nişte ipocriţi! Cum îşi permit? Ah, francezii care ne fac în fel şi chip în show-uri pentru plebea lor meschină... Şi finlandezii care - ce să'ţi povestesc! - s'au trezit ei gicăcontraschengen. Şi olandezul ăla... Cum? Era flamand? Nu era olandez sadea? Ce mai contează? Vorba unuia genial, Arhi, pe Twitter - "ardelean, bănăţean, same shit". Da, domnule, şi olandezul ăla flamand, europarlamentar eurosceptic neafiliat naţionalist şi populist, de unde ştie el că în România e corupţie? Că bine i'a zis Ioan Enciu, dom'le, bine i'a zis când l'a'ntrebat, în plen, da' tu de unde ştii, mă, olandezule, că e corupţie în România? Ai fost acolo să vezi? Păi nu?

Cum de unde? Păi, iaca, de aici. Marţi, 25 octombrie. Trei ceasuri rele, nu? Primul. Cătălin-Sorin Ivan, PSD.

În cadrul unei intervenții susținute în plenul reunit al Parlamentului European, Cătălin Ivan, liderul europarlamentarilor PSD, l-a acuzat pe șeful statului de ”ipocrizie, minciună și limbaj dublu” atunci când spune că liderii europeni sunt vinovați pentru situația economică grea a României (...) ”Dar același Traian Băsescu este cel care, în România, împreuna cu guvernul dumnealui, îi protejează pe cei bogați și îi pun pe cei săraci să plătească factura crizei. Aici mă refer la pensionari, la profesori și doctori. În general, la toți cei cu venituri foarte mici.”

Cam un ceas mai târziu. Al doilea - tot rău, tot ceas. Viorica Dăncilă, PSD.

Europarlamentarul PSD, Viorica Dăncilă, a afirmat, luni seara , în sesiunea plenară a Parlamentului European de la Bruxelles , că trebuie tras un semnal de alarmă asupra unor abuzuri grave ale Guvernului de la Bucureşti împotriva aleşilor locali ai opoziţiei.

Nu m'am uitat la ceas după câtă vreme dar, desigur, a venit şi al treilea. De la Corina Creţu, PSD.

Vă rog să găsiti atasat un comunicat de presă referitor la interventia din plenul Parlamentului European privind directionarea arbitrara a banilor publici catre primariile conduse de reprezentantii PD-L. Avand in vedere atmosfera tot mai ostila si incorecta, in care reprezentantii Opozitiei sunt hartuiti, boicotati mediatic si santajati, am adresat un apel institutiilor europene sa reactioneze fata de derapajele care ameninta corectitudinea procesului pre-electoral si a alegerilor de anul viitor din Romania.

Acum, era să scriu că, iaca, poate domnu' Enciu, MEP, nu primeşte comunicatele de presă ale grupului europarlamentarilor PSD; sau poate nu e de faţă când, după ce au luat poziţie faţă de abuzurile producătorilor de cacao din Coasta de Fildeş, colegii domniei sale fac muncă de documentare olandezului acela flamand, gicăcontraschengen. Dar am găsit printre mailurile mai vechi (3 februarie 2011) unul în care însuşi MEP Enciu atrage atenţia asupra, citez:

"unei noi forme de dictatură care poate să apară, chiar şi într-un stat membru al Uniunii, considerat democratic, şi anume România"

Am încheiat citatul.

Ei, iaca! De acolo, domnule Enciu. Hai, pe bune, acum: timpul intervenţiei dumneavoastră a expirat.

Bravosport. Pentru că ești ceea ce meriți!

2011-10-11T13:50:00.000+03:00

N-am urmărit povestea cu baschetbalistul american dar mi-au ajuns pe la ureche tentativele de mușamalizare a cazului. Nu am inventat noi, românii, frățiile locale. În Bible Belt-ul american e plin de comunități în care un șerif cu poftă de sânge execută cu un sadism desăvârșit ordinele primarului intransigent și habotnic, etalon de moralitate în public dar, vai...

Avem și noi așa ceva. Ai noștri nici măcar nu își mai camuflează „vai”-ul. Tentativa de a mușamaliza incidentul de la Giurgiu este simptomatică pentru ceea ce s-ar putea numi „cauza decesului” unei națiuni și, mai ales, a statului acesteia.

Știu că nu pare a avea vreo legătură dar sunt fan Sportsdirect.com. Au prețuri mici, din când în când chiar obraznic de mici - nu doar în Picadilly Circus, la Londra, ci peste tot pe unde își deschid filiale. De exemplu, la Eupen (acolo unde, într-o benzinărie belgiană care vinde carburant olandez, o vânzătoare bosniacă vorbind limba germană încasează în bani europeni contravaloarea motorinei cumpărate de un șofer român pentru mașina lui fabricată într-un oraș flamand de un producător suedez cu patroni chinezi).

Aflu că Sportsdirect are o surioară mai mică în România. Bravosport.ro îi zice. Aceleași produse. Cool, zic. Cool pe dracu'. Prețurile sunt cel puțin duble. Cum, de altfel, se întâmplă cu mai toate descinderile retailerilor occidentali în România. O fi, într-adevăr, nenorocita aia de țară la capătul lumii, unde nici Dumnezeu, cu toți ochelarii pe care și i-ar putea pune, nu mai distinge nimic, dar nici că s-ar strădui cineva să o vâslească mai spre la vedere.

Antreprenorul care a adus Sportsdirect în România este un imbecil. Nu doar pentru că a pus prețurile ci și pentru că a intrat cu bocancii în logică pe site-ul de prezentare (sau e magazin online?). Sigur, nu el a scris „Adidași Reebok” sau „Adidași Nike” pe site - dar când te înconjori de semianalfabeți, ai ce meriți. Și ești ceea ce ai.

Degeaba mai vii pe urmă și te lauzi.

Legătura dintre începutul acestei postări și continuarea ei poate fi sportul. Dar nu e.

La revedere, prieten drag

2011-10-04T23:39:00.000+03:00

Vei fi mereu acolo, în multe dintre cele mai faine amintiri!

Că sănătoşi or fost şi ăia de pe Titanic...

2011-09-30T13:26:00.000+03:00

"Etwas Sein, etwas Schein un sehr viel Schwein".

Reuşita în viaţă este "puţin a fi, puţin a părea şi foarte mult noroc".

Philip Rosenthal (23.10.1916 - 27.09.2001), fost parlamentar SPD, fost secretar de stat, evreu, fan Isus Christos, om de afaceri.

(Rosenthal văzut de Warhol)

Păi nu? Păi da...

Alessio Rastani

2011-09-29T01:43:00.002+03:00

Acest personaj a isterizat, de luni încoace, Anglia și nunumai. L-a difuzat BBC-ul, clar nu e o dumă, nu?

Bun. Alessio Rastani este omul care își trăiește - la BBC! - cele trei minute și 29 de secunde de glorie la care visează mai toate personajele de speța lui (Gawker l-a diagnosticat sociopat, Forbes psihopat). E genul de personaj care are despre sine o impresie prea bună (pe care nici un prieten nu i-o pune la îndoială pentru că, pur și simplu, nu are prieteni) și de care te lovești, din nefericire, la fiecare pas în viață: la birou, la petreceri, în www 2.0. „Expert în”, cum scrie în scurtul profil al atâtor utilizatori de Twitter.

L-am avut cu toții fiecare coleg în școală. E băiatul mamii (îl trădează inclusiv cărarea din păr; de-atâtea ori i-a îndepărtat mama bretonul - sp de vadă fruntea lată, frumoasă, a băiatului mamii, mânca-l-ar mama de intelugent...). I-a făcut capul calendar de cât e el de deștept și fără egal pe lumea asta.

Le știe pe toate, în preajma șefilor, unde își face veacul inventând scame pe umeri în vreme ce tu îți bați capul să repari ceea ce singur ai greșit muncind. Geniu autoproclamat (fără nici un pic de ironie), trăiește pentru a se insinua în centrul atenției și va găsi mereu o audiență care va rezona - pentru că nu are neapărat opinii proprii ci, mai degrabă, un pachet (restrâns) de informații cu care jonglează în funcție de circumstanțe (vorbele pe care le-a spus la BBC apar, cvasi-identic, pe blogul său, în postarea din aceeași zi în care a apărut la televizor, 26 septembrie). Își învață lecția ca pe o poezie. Dacă îl întrerupi, trebuie să o ia de la capăt. Dacă îl întrebi „Ce ai făcut?” îți răspunde cu „Ce am făcut? (pauză) Eu? (altă pauză) Păi stai să vezi! (pauză) Eu am făcut, da! De fapt nu. Eu...”.

Cinismul tipului ne-a inflamat, de fapt, Afirmația sa că se roagă pentru recesiune - și faptul că a spus-o la BBC. Cam asta ar fi.

Cum o fi ajuns la BBC? Bună întrebare. Dar, păstrând proporțiile, avem și noi asemenea figuri triste cocoțate pe culmile unei false glorii în baza unor poziții de „influenți” câștigate prin limbaj, nu prin conținut. Prea plini de sine, rămași fără simțul ridicolului, construiți în jurul unui gol interior fără fund.

Rastani nu are alt merit în afara celui că, într-o lume de capete vorbitoare, a spus altceva. Și nici acesta nu este atât meritul lui Rastani cât al unei prese care are de kucru o săptămână când un speculant ordinar îi spune reporterului „Eu îmi văd de oportunități. Întăriți-vă statul”!. După care se întoarce la discuțiile sterile cu personaje purtate dontr-un studiou până la derutarea totală a consumatorului de media.

Ieri seară l-am auzit, la WDR2, pe fostul președinte al Palrmanetului European (1994-1996) Klaus Hänsch pronunțând sintagma de care mi se făcuse, în vremea din urmă, teamă: Republica de la Weimar. Nu ascensiunea populiștilor este cu adevărat periculoasă cât indiferența democraților. Până la urmă, și Hitler a ajuns la putere spunând lucrurilor pe nume și punând la cale o intrigă pentru a-l jertfi politic pe campionul din epocă al intrigilor...

Un weekend, trei zile, şase ore, nouă minute

2011-09-28T13:46:00.001+03:00

Printre altele pe care nu le ştiu, nu mă pricep la motoare.

Când s'a prăpădit Ionică, în creierii nopţii, pe la 140 kmh, pe o autostradă în Austria, m'am dat jos şi m'am pornit să trag cu ochiul de jur împrejur, ca şi cum, la un moment dat, peştişorul de aur (îngheţat, de altfel, în zăpada ce se aşternea viscolit) mi'ar fi dat puterea de a înţelege ce se petrece sub capotă - nu că ar fi fost neapărat una dintre dorinţele mele. Evident că, în scurt timp, am conştientizat ridicolul în care mă pusesem şi am recurs la ce ştiam eu mai bine din tehnică: să tastez 112 (pentru a depune plângere împotriva mea, pericol pe autostradă).

Nu mă pricep la motoare dar maşinile îmi plac (şi viteza - chiar dacă nu prea am voie). Şi îmi mai plac oamenii care îşi trăiesc pasiunile.

Aşa. Acesta a fost un intro. Acum mergeţi să vedeţi filmuleţul.

Ia-ți Bucureștii, neamule!

2011-09-26T23:37:00.003+03:00

Nu o lăsați pe Anca Bundaru să se îndrăgostească de voi. Nu știe să fie discretă. Când se îndrăgostește spune tuturor.

Citind-o, mi-am amintit despre o campanie - care a reușit mai mult sau mai puțin; dar, ca să găsesc o scuză, alta decât faptul că nu am manageriat așa cum se cuvine, pot invoca o interactivitate încă rudimentară, la acea vreme. Dar, în orice caz, cam tot ce este acum la modă s-a mai făcut, cu nu mult timp în urmă - și mă refer, de exemplu, la Redescoprerirea României, la Croaziera Jurnalului sau la acest așa-numit „Ia-ți Bucureștii, neamule!”, pe care l-am găsit la naftalină și (pentru că tot se împlinesc, acușica, fix cinci ani de la expediția pe Dunăre și fix 29 20 de ani de când m-am mutat într-un București ocupat de mineri și acoperit de lacrimogenele care îl apărau, în Cotroceni, pe Nea Nelu Iliescu, îl repostez; nerevăzut, nereadăugit);

Am descoperit o Romanie. Am colindat-o in lung si in lat. Am fost primiti cu bucurie, noi, cei veniti de la Bucuresti. Si am tot fost intrebati cum arata, de fapt, Capitala. Am pornit sa o descoperim.
Tata venea des la Bucuresti. Il chemau la "reciclare". O saptamana, de regula; o saptamana cand mai lunga, cand mai scurta. Daca se intampla sa fie in vacanta de vara, isi lua si baiatul cu el. Se suiau, la Timisoara, in tren sau in avion si plecau. Ajungeau la Bucuresti, se urcau in taxi si porneau. Tatal pe scaunul din dreapta - fata, juniorul pe bancheta din spate, stand in genunchi si piruetand de la un geam la altul.
Oau... pe asta o vazuse la televizor! (cred ca era cladirea Consiliului de Ministri, cum i se spunea pe atunci Guvernului)
Maaaaama - mama, asta e cladirea aceea de pe timbrul de 50 de bani! (aici am certitudinea ca era vorba despre Ateneu)
"Uite, Arcul de Triumf, tati!"
Si asa mai departe...
Tatal, din fata, isi depana amintirile de fost student bucurestean. "Aici am locuit, intr-un an... Aici se dadeau serate dansante... Aici era, pe vremea mea..."
Pe vremea studentiei tatalui, Bucurestii aratau altfel. Purtau masca cenusie a orasului in care se dictau aberatiile legislative ale Rominiei Populare. Cu a di i! In dosul acestei fatade, orasul insa, continua sa traiasca. Traia in soapta. Dar traia. Taximetristul, care il mai completa, pe alocuri, in povestire, parea sa asiste la o travestire a orasului pe care, zilnic, il parcurgea in toate directiile.
Candva, mai tarziu, nea Costel, sofer de maxi-taxi, avea sa aserteze: "Orasul asta e atat de mare ca n-ai sa apuci sa il cunosti pe de-a-ntregu'; si nici n-ai cum, ca se schimba in fiecare zi!".
ORASUL LUI MITICA. Se intampla pe la sfarsitul anilor '70 - inceputul lui '80. Bucurestii, pe care ne-am obisnuit sa-l aceptam in ipostaze de genul "locul unde se dau legile si se toaca banii", "cosul de gunoi al Romaniei" sau "orasul Miticilor", inseamna mult mai mult. Cosul de gunoi (cu gunoaiele de cele mai multe ori aruncate pe langa) nu poate lipsi din fotografia orasului. Dar reprezinta un mic detaliu. Cat despre Mitica... Mitica de astazi are sprancene de moldovean, unghii de ardelean, perciuni de dobrogean, urechi de oltean, nari de banatean. Poate chiar si clop de maramuresan!
Bucurestii au plusuri si minusuri, ca orice capitala care se respecta. La Washington, la numai doua intersectii departare de Capitoliu, incep cartierele lower-middle-class-ului, in care parca ti-e teama sa intri. Si, totusi, lumea vorbeste despre splendoarea Casei Albe. La Praga, la doi pasi de "Orasul de Aur", in spatele Autogarii internationale Florenc, cutii de carton inlocuiesc geamurile lipsa ale unor cladiri ruinate, din dosul carora se intrevad rufe intinse la uscat. Si, totusi, lumea vorbeste despre Hradcany si de Orasul de Aur.
Au si Bucurestii cliseele lor. De la miticul "Mic Paris", fantoma ce bantuie memoria colectiva, la Casa Poporului. De la Arcul de Triumf si sosea la aurolaci si caini vagabonzi. Locuri comune regasite in toate povestirile despre Bucuresti. Este, daca ii intrebi pe romani, cand respingator, cand fascinant. Are magnet. Atrage oameni sau injuraturi. Dar atrage.
ORASUL NECUNOSCUT. Dincolo de acest superficial se perinda intrebari niciodata puse. Unde se saruta indragostitii? Ce face bucuresteanul cand ploua? Cine este, de fapt, bucuresteanul mileniului trei? Ce amintiri traiesc in dosul fatadelor sale? Cum s-au nascut cartierele de astazi? Exista un modus vivendi specific intregului oras? Cat va mai creste capitala? Are ea un "inner city" in care "forte oculte" stabilesc, impun ritmul Bucurestilor? Cat costa, de fapt, sa fii bucurestean? In ce consta viata de noapte a orasului? Dar cea a cartierelor sale?
Si altele, la care vom incerca sa raspundem in saptamanile ce urmeaza. Poate si pentru ca, in ultimii ani, cititorii Jurnalului National din Ramnicu-Valcea, Targu Carbunesti, Arieseni sau... ne-au reprosat ca scriem despre locatiile prin care Caravana JN sau echipele EUROManiei au treut, cu aroganta unor bucuresteni sfidand "provincia". Ii asiguram ca putini dintre noi sunt bucuresteni sadea. Si ca vom privi Bucurestii obiectiv. Prin ochii fiecaruia dintre dumneavoastra.
Luati-va Bucurestii inapoi. Poftiti, va oferim o capitala. Inclusiv una pentru viitoarele dumneavoastra vacante!

Criza euro. Übersetzung.

2011-09-24T00:02:00.001+03:00

Lasă, dom'le, că și aici există corupție. Și la alte proporții. Numai că...

Păi da, acuma, ce să zic? O fi așa. Dar ce să cred? Că ce mi-e neamțul, ce mi-e românul? Păi, ce, neamțul îl are pe Bulă, care să-l treacă peste greutăți? neamțul știe să râdă? Neamțul? Ăla milităros, care ascultă marșuri și polka? Și care...

Păi știe.

Cică vine grecul să caute de lucru în Germania. Și găsește. Loc de muncă legal, cu asigurare medicală, cu impozite... Cu impozite? Adică, hm... Cum vine asta, cu impozite? De aia a venit în Germania? Să muncească el iar din banii lui să scoată der, die, das Merkel din rahat Grecia? Păi așa guvern nu îi trebuie!

Așa că grecul nostru demisionează și pleacă îndărăt în Grecia.

Și-acum, de final, soluția crizei finanțelor europene pe înțelesul germanului se rezumă astfel: nimeni nu produce nimic și toată lumea scapă de datorii.

Altfel spus:

Vine un domn la hotel și vrea să vadă camera înainte de a se caza; lasă gaj 100 de euro, primește cheia și pleacă pe coridoare să se lămurrească; recepționerul ia suta, fuge cu ea la băcan și îi achita datoria; băcanul ia suta, fuge la fermierul furnizor și îi plătește datoria; fermierul ia suta, fuge la prostituată și îi plătește datoria; prostituata ia suta, fuge la recepționer și îi plătește datoria; domnul se întoarce la recepție, refuză camera, ia suta și pleacă.

Meet User Uploaded

2011-09-20T13:49:00.003+03:00

M-am abținut mult să nu postez chestia asta. De rușinea unora care mai intră pe aici și n-aș vrea să mă citească vorbind așa. Poate că mai cred că, iaca, barza...

Am mai povestit ce cred mulți dintre cei ce scriu la ziar despre colegii lor fotografi; tot ce se poate că-s și destui reporteri în televiziune care la fel cred despre cameramani. De cele mai multe ori mă enervez. Mai ales când văd Sursa: Youtube. Ca și cum Youtube s-a dat, el, jos din monitor și s-a dus frumușel pe stradă să filmeze cum a plonjat mașina în șanț. Sau Foto: Google.

Ei, bine, amicii de la Hotnews, care, la fel, au obiceiul să pună pe site ce le pică la mână din interiorul unui arc de cerc descris de mișcarea brațului, nimeresc azi absolutul, care, după ce că e furăciune (chit că, na, autorul a fost prudent și a pus watermark-ul pe fotografie), mai are și plus-valoarea de prostie. Ce dracu' o mai fi și aia Foto: User Uploaded?

Nu, poza nu e a mea. Dar nu asta contează.

Îi urez pe această cale tipului care a scris textul să primească, atunci când își schimbă actul de identitate, unul în care se precizează că este „fiul lui Spermatozoid și a Ovul”.

De ce aș mai urmări presa românească?

2011-09-19T03:12:00.001+03:00

De când cu Twitter și Facebook (mă rog, de când cu Social Media în general) am renunțat să mai accesez presa din România. Din când în când TVR Info, uneori Hotnews - dar numai când primesc vreo alertă de breaking news „pe surse” (neconvenționale).

O anchetă bună (de-a lui Alex Nedea, de exemplu) o să ajungă sigur să mă tragă de mânecă prin linkurile „prietenilor” 2.0; la fel aflu despre un alt reportaj savuros semnat de Viorel Ilișoi sau de vreo altă ispravă jurnalistică de-a lui Vlad Mixich; Adelin Petrișor își anunță singur incursiunile în zonele fierbinți (Mile Cărpenișan, din păcate, nu mai este), CRJI își publică investigațiile pe propria platformă, Ana Maria Onisei își promovează singură, pe Facebook, interviurile-eveniment; la fel fac și ceilalți jurnaliști cu plus-valoare pe care îi urmăresc în rețelele de socializare. Orice informație serioasă își face loc înspre vârful agendeimele prin „viralizare”. Sau prin rezumatul rezumatului făcut de mama („Ai auzit că l-au dat afară de la Ministerul Muncii pe fostul tău coleg?”).

Restul e o (citez din Valentin Zaschievici) imensă cotcodăceală.

De câteva zile, pe Facebook, lumea se plânge de omniprezența Ceaușeștilor în (vorba vine) dezbaterea televiziunilor. Nu știu ce o fi generat acest (înțeleg) delir. Foiletonul lui Tismăneanu de pe Contributors.ro, poate - sau, poate, vreun alt resort pe care l-am ratat, de vreme ce nu mai urmăresc (presupun că, în weekend, totul s-a învârtit în jurul concedierii lui Sebastian Lăzăroiu).

Media tradițională din România - televiziunile, mai ales, căci ele rămân magnetul cel mai puternic - nu se mai ocupă cu furnizarea de informație ci de exploatarea ei. În fel și chip. Până la oboseală; până mai departe, la demonetizare; până și mai departe, la absurd. Nu știu dacă este vreo strategie, de cartel, indusă la comun acord de către cei ce au interesul de a nu fi observați când învârt banii. Ar fi prea simplu să se rezume totul la un paranoid picaj în conspiraționism.

Des invocata absență a profesionismului este, mai degrabă, efect decât cauză: ecranul este ~~dominat~~ sufocat de personaje mediocre, cu idei puține dar - în schimb - proaste, cărora subțirimea temelor le priește de minune în absența unui instrumentar indispensabil performanței.

Priviți, doar, orele acelea interminabile de bătut apa-n piuă, pe tonuri patinând în isteric, de o violență verbală depresivă, într-o nuditate obscenă de idei, cu o perseverentă negare a gramaticii și a vocabularului, mimând jurnalismul; și, apoi, armatele de reporteri ajunși la fața locului, unde nu încearcă să dezlegele motivele sau implicațiile evenimentelor ci se transformă în animatori, în - cum s-ar zice - entertaineri. Sau infotaineri - deși, cred, info chiar nu mai are ce căuta aici, de vreme ce relatările nu aduc informații noi ci se limitează la a rula în neștire, în tonus de vodevil sau, dimpotrivă, dramatic (cu o morgă de doică aspirând la rolul Julietei), aceleași lucruri deja știute, repetate în șabloane mecanic reținute și gata formulate în drum spre locul faptei, pe când documentare nu era și nici ochi să vadă cele petrecute.

Informația, cea care anunță că se întâmplă și spune ce, anume, se întâmplă, circulă mai repede decât carele de reportaj cumpărate cu bani aruncați ostentativ și în detrimentul jurnalismului propriu-zis, practicat de oameni care mai au curajul să tragă cu ochiul în DEX și să se ridice de la calculator chiar dacă nu a ars o garsonieră prin Zăbrăuți, despre care trebuie să povestești, în direct și în reluare, ca și cum ai cerși răspunsuri la „Te pui cu blondele”.

Oamenii care au nevoie cu adevărat de informație o primesc înainte ca media tradițională să trântească în grabă pe scroll vestea preluată, de multe ori, chiar din fluxurile virtuale și reprodusă înainte de a primi și celelalte două confirmări pomenite în cărțile ipocrit invocate de fiecare dată când mai sar scântei în ~~această caricatură de~~ acest fals conflict al civilizațiilor ~~care este~~ dus de jurnaliști cu bloggeri și invers. Nu ai breaking news, nu exiști - sau?

Bref: presa aia, cu care am crescut, nu mai este gatekeeper-ul, nu mai este Sfântu' Petru cu chei și catastif care decide cine intră în raiul știrilor și cine nu.

PS: Deocamdată, indignații - când nu sunt apatici sau bizoni - s-au pus pe zgândărit establishment-ul. Când vor fi terminat (sigur, nu neapărat mâine) cu actualii politiiceni rupți de realități, avizi de putere, mânați de orgoliile lor mărunte și împănându-se cu deșertăciuni într-o progresivă defavoare a celor guvernați, indignații se vor repezi spre cei ce au obturat, prin propagandă sau prin fumigene, infromația. Adică tocmai acel „dă-mi exact ceea ce trebuie să știu”.

Sigur - unii mai trebuie să învețe ce, anume, trebuie să știe. Dar asta e altă poveste.

Ţi'ai luat cămin?

2011-09-13T18:05:00.001+03:00

De regulă, cine ajungea doar pe 13 septembrie nu mai prea avea noroc să mai pupe loc în cămin. Dacă, desigur, nu "sărisei la cap", în prealabil. Sau nu erai, prin importanţa familiei sau a cunoscuţilor familiei sau a cunoscuţilor cunoscuţilor familiei vreo pilă a administratorului, a decanului, a secretarului BOB, a directorului cantinei sau a vreunui căruţaş care îi făcea rectorului rost de cărbuni şi lemne.

Ce'mi veni? Păi un studiu Quacqarelli Symonds și o galerie foto din revista Time despre evoluţia în timp a complexului studenţesc american "de la dormitoarele chilii până la zonele rezidenţialede lux".

Cum ziceam, sursa e aici.

Aşa. Şi, după ce aţi făcut un tur prin nano-istoria căminelor studenţeşti din Statele Unite, săriţi puţin în timp şi aduceţi'vă aminte de chichineţele în care încălzeaţi - pe bolţarul alb cu rezistenţă groasă de săreau siguranţele (dacă era mai subţire se rupea când să'ţi dea cafeaua în clocot) - sarmalele sosite de acasă "pe locomotivă"; sau de podelele din parchet denivelat şi ros pe la îmbinări ale dormitoarelor cu şase paturi; şi de firul tras de pe coridor, singurul loc unde era curent, după ora 10 seara; de vecinii din căminul de vis-a-vis, suficient de apropiat cât să poţi cere şi primi fierbătorul rusesc de cafea, când îl ardeai pe cel primit de la mama - dar şi de ceilalţi vecini, pe care nu'i suportai pentru că 'şi aruncau gunoiul pe geam, de la etajul trei;, aşa cum nici ei nu te suportau pentru că ascultai Iron Maiden; de miciile servicii pe care le făceai de-a lungul anului şefului de cămin (ah, Hanibal Dumitraşcu! ah, Marius Pieleanu!) ca să nu te uite în septembrie, anul viitor, când se împartiar locurile; de zilele de serviciu la cantină...

Hai, c'a fost greu - dar şi fain!

9/11 & co

2011-09-10T22:16:00.001+03:00

Dacă ții cu tot dinadinsul, poți să îi spui și sectă. Mie așa mi-a fost prezentată. Socotind după fanatismul cu care își fac treaba, după rigurozitatea aproape religioasă cu care ajung primii la locul unui atentat și pleacă ultimii, poți să vorbești despre cei 1500 de voluntari ZAKA și folosind termenul de sectă. De fapt, oamenii aceștia vin și răscolesc prin moloz după resturile împrăștiate ale victimelor atacurilor teroriste. Le adună, le studiază ADN-ul, le identifică și le predau familiilor pentru a le înmormânta conform tradiției iudaice. Pentru că, trebuie spus, ZAKA este o organizație israeliană, unde și operează, de altfel.

Circulă un banc legat de un astfel de voluntar ZAKA. Ajuns la locul unui atentat, voluntarul aude, undeva deasupra capului, agitație. Ridică privirea și îl vede pe palestinianul sinucigaș care s-a aruncat în aer cu autobuz cu tot, alergând disperat spre porțile raiului. ”Fecioarele! Fecoarele! Deschideți! Lăsați-mă să intru la fecioare!”. Voluntarul nostru se ridică și, cu mâna întinsă, îi strigă palestinianului: ”Yassir! Oprește-te! Yassir! Unde fugi? C****le tale sunt la mine!”.

Mi-am adus aminte de ZAKA și de bancul auzit de la un amic (desigur) evreu când am citit dosarul din New York Times dedicat deceniului trecut de la 11 septembrie 2001. Un moment care i-a costat pe atentatori undeva în jurul a 500.000 de dolari și după care, vreme de zece ani, America a (recunoscut că a) cheltuit 3.300 de miliarde. Doar America. Prețul atâtor șanse ratate.

În dosarul acela din New York Times apare un articol despre sintagmele intrate în vocabularul americanilor, după 9/11. Una ar fi tocmai acest 9/11. Patru silabe: nain-i-le-văn. Printre ele, cele 72 de fecioare cu ochi negri pe care orice musulman mort pentru cauza jihadului le-ar avea promise pe lumea cealaltă. Poate că nu au ochi negri, dar sună bine.

New York Times a omis acea obsesiv repetată ”lumea nu va mai fi ceea ce a fost”. Oricât ne zgârie deja pe urechi această mostră de limbă de lemn marca Bush&Co, lumea nu mai e ceea ce a fost. În fond, Osama bin Laden și haita lui de șacali pierduți printre dune și hamade au fost puțin poeți, ca și cum ar fi încercat să arunce o petardă de fum înainte de a da, pe ascuns, marea lovitură. Au lovit „simbolurile” măreției americane: puterea financiară, inima celui mai cosmopolit oraș, creierul complexului militar și, cât pe ce, și epicentrul politicii sale. Au ucis 3000 de oameni, ceea ce (știu că sună cinic, nu vreau să sune așa) e puțin pe lângă Dresda sau Hiroșima, ca să mă refer la alte catastrofe punctuale, pentru a nu mai vorbi despre Hitler, Stalin, Pol Pot...

Dar au făcut acea crimă dând și amploare emoțiilor.

Teroarea exista, scopul teroriștilor părea atins. Războiul, însă, nu era câștigat. Războiul a fost, de fapt, un fel de cancer care, de zece ani, roade într-una Statele Unite, distruge întreaga civilizație occidentală. Osama bin Laden a fost ucis. Geronimo! Dar, de dincolo de moarte, Osama bin Laden este marele învingător. E suficient să privim la cele 3.300 de miliarde de dolari duși în susținerea, pe două teatre simultane de operațiune, mașinăria de război. Dar și la codurile civile și penale; la teama permanentă a multora, la isteriile serviciilor secrete, la modul nostru de viață complet perturbat de un deceniu încoace.

Poate că nu toți resimțim direct schimbarea însă mulți și-ar putea imagine cum ar fi putut curge lumea dacă 9/11 nu ar fi existat.

Osama bin Laden a câștigat războiul. Și-a dorit o Americă falimentară. Statul american, cu plafonul îndatoririi publice împins iar și iar, este în faliment. Și trist nu este doar că filosofia asta economică stă în genunchi. Tristețea este cu atât mai mare cu cât nu prea se vede nimeni capabil să accepte și să pornească o schimbare. Nimeni capabil să oprească dominoul, să rupă hamurile nebuniei și să repună lucrurile în mișcare.

Vestul a pierdut. Mai mult decât un război. În care, de fapt, nici nu prea există învingători. S-a pierdut pe sine.

Nu e nici primul nici ultimul război declarat câștigat pe care, de fapt, Vestul l-a pierdut. Ronald Reagan și America anilor 80 au îngenunchiat Uniunea Sovietică. În realitate, după Ronald Reagan, rușii au făcut exact ceea ce un gardian sovietic îi spunea unui medic german în lagărul de la Vorkuta: „vă vom ocupa fără să vă dați seama”. Cum? Gazprom. OMV. North Stream. Chelsea. Iaca!

Și, dacă e să ne uităm și mai aproape: ginerii lui Dincă-Te-Leagă; ginerele lui Angelo Miculescu; protejații lui Mihai Caraman; nepoâi și nepoate de ilegaliști, crescuți în Primăverii și reconvertiți în stâlpi ai societății, uneori chiar civile; absolvenți de Ștefan Gheorghiu idem; și câți alți ofițeri și turnători și torționari recalificați în oameni de afaceri sau garanți ai suveranității și statului de drept fac regulile unui joc pe care, într-o după amiază neobișnuit de caldă de decembrie l-am botezat la repezeală, pentru că trebuia să poarte un nume, „democrație”.

... și nici iubirea de moșie nu-i vreun zid. Dar...

2011-09-07T08:58:00.000+03:00

Îmi place Bănel Nicoliță. Nu pentru că sunt, prin constituție și nu prin reguli impuse, „corect din punct de vedere politic”. Nu pentru că e muncitor și vrea să își depășească - observați cum evit cacofonia? - condiția.

După meciul cu Franța, Bănel Nicoliță a venit la microfon zâmbind, cu siguranță mândru că i s-a cerut să fie o voce (fie ea și de avarie) a acestei generații (nu tocmai reușite) a fotbalului românesc. I s-a formulat o întrebare care nu se cuvenea a fi tratată cu zâmbet și a devenit, brusc, ceva mai sobru. Iar, la un moment dat, s-a împotmolit într-o secvență verbal încheiată în CĂ, înainte de a continua cu un CARE - și a introdus câteva onomatopee și tre sferturi de vorbe de umplutură, numai cât să alunge senzația de cacofonie.

Am perceput-o ca pe un semn de respect primit din partea unui băiat care nu mă cunoaște. Poate că, într-adevăr, avem, noi, românii, o fixație absurdă în a ne feri de cacofonii. Așa mi-a reproșat cineva, când l-am corectat. Credeam, naiv, că îi fac un serviciu.

Dar, câtă vreme avem o convenție socială, o respectăm, așa cum îi respectăm opțiunea celui de lângă noi, chiar dacă nu suntem de acord cu ea. Îl contrazicem. Dar nu îl jignim. Omul are argumentele lui - or, de bună seamă, orice argument implică un uz minim al rațiunii.

Bănel a știut că oamenii ăia - pe care nu i-a văzut niciodată la față - ar putea avea o aversiune față de cacofonii. Și s-a străduit să o evite. În cursa după limba română, Bănel, care nu prea poate fi dat ca exemplu promoțiilor care au picat bacul sau l-au trecut cum se trecea și pe vremea mea, a alergat după limba română așa cum o face și pe teren, convins că o minge e pierdută numai atunci când iese din joc. Ioanițoaia a scris, deunăzi, un text care vorbește despre Bănel.

Pauză: aruncați un ochi în mailurile voastre; sau pe peretele Facebook. De câte ori a fost violată limba română de către cei pe care îi acceptați în preajmă ca fiindu-vă girul apartenenței la o castă superioară?

Să trecem la nos moutons.

Există înţelegeri în împărţirea anilor de accedere în Liga Campionilor. Asemenea înţelegeri se fac atât la nivel de federaţii naţionale cât şi între cluburi.

Așa îmi spunea, ieri, Jürgen Roth, autorul unei cărți despre oligarhi, politicieni, mafioți, criminali și rolul lor în sport (dar, din păcate, și în restul vieților noastre de toate zilele).

Bun, atunci, dacă știu că, până la urmă, jocurile sunt făcute în loje VIP și nu pe teren, de ce mă mai uit la fotbal?

Pentru că (și de aceea mă și simt legat de galeria lui Poli Timișoara, o Horto Magiko!) mă uit la fotbal nu neapărat pentru rezultat cât pentru că aștept acea minge aruncată matematic de niște băieți care au probleme cu 7x8, acele geometrii desenate în iarbă de oameni pentru care Euclid, de vreme ce nu a prins un contract în Serie B din Italia, măcar, e mai abstract decât un Toulouse-Lautrec fără rezultat final: pentru acel plonjonul acela al portarului „de dragul fotografilor” sau chiar pentru autogolul de pe Bernabeu, mai autentic decât zâmbetul multora din jurul nostru, decât însăși viața atâtora dintre noi...

Știu că Maia Morgenstern nu o poate simți pe Maria, pe care, totuși, o joacă magistral în Patimile lui Cristos - pentru simplul motiv că ea a crescut într-altă religie. Și personajele din romane sunt de cele mai multe ori ireale. Dar, deși le știu pe toate astea, teatrul are pe mai departe o ușă deschisă pentru mine, continuu să citesc și, din când în când, ajung și la cinematograf. Și la fotbal.

Da, mi-aș dori și eu din gloria lor. Chiar dacă nu o merit, chiar dacă nu am făcut nimic pentru ea, îmi doresc să mă fălesc și să mă hrănesc, o vreme, cu/din succesul lor. Cred în ei și sufăr din cauza lor și mă bucur (Gigel merita mai mult decât puținele minute de prelungiri!) pentru ei și vreau să fiu mândru asociindu-mă lor. Dar, dacă nu se poate mai mult (revin la postarea din iunie despre Terry Jones și ce am mai învățat de la el), vreau, cel puțin, să îi văd că îmi respectă fidelitatea. Și pofta de spectacol. Măcar biletul cumpărat. Dacă aș fi vrut doar scor, citeam, pur și simplu, mâine dimineață, Gazeta.

Vreme de 90 de minute sunt spectator - și vreau să mă simt ca atare. Într-o lume suprasaturată de pseudo-competiții, eu, poate prea naiv, mai simt nevoia spectacolului. Și pot să rabd 90 de minute pentru acele câteva clipe de sublim. În fond, am spus mereu că sunt un mic Ulise, căruia mai degrabă drumul îi pare interesant.

Pot să pierd, pot să ratez - dar rabd cu stoicism și cred în venirea clipei magice, în care maestrul devine una cu partirura. Chiar dacă, alături de mine, cum am văzut în pozele făcute prin tribunele meciului de ieri seară, stau oameni veniți la meciuri nu ca să se bucure de așteptarea acelui moment de pogorâre a grației divinității fotbalului, ci pentru a fi văzuți. Ca la concertele lui Bregovic. Ca la Bamboo!

PS: știți bine cum merg treburile la Eurovision; și, totuși, vă uitați, an după an...

Vând bucurii! Preț: bucuria ta.

2011-09-03T20:55:00.001+03:00

Adică, așa, ca să nu avem discuții:

Nu vrea nimic. Stă, pur și simplu, aici, Ia-ți unul! Ia-ți 1 cu tine. :)

Ești fermecător!

Ești impresionant!

Arăți foarte bine când zîmbești!

Viața poate fi delicioasă. Și, atunci, de ce să nu le dai și altora degetele tale plin cu marmeladă, să le lingă?

A propos de marmeladă: doamnelor (și, de ce nu?, domnilor), dragi mămăițe și alte bunici, luna asta, în lipsa unei Olimpiade, în monotonia primelor etape de fotbal, cu Mamaia la trecut, cu Cerbul de Aur trimis la păscut și cu Eurovisionul tare departe, s-au gândit unii să pună la bătaie un alt titlu. Anume, se alege dulceața dulcețurilor de frăguțe. Regula e simplă: o rețetă și două mostre, un juriu, o finală și un mare premiu constând în producție de serie - 100.000 de borcane iar10 cenți din fiecare borcan vândut revin bunicuței.

Cele 98 de zile de libertate ale Yvonnei

2011-09-02T16:43:00.001+03:00

După vreo patru postări începute şi nefinalizate pe parcursul săptămânii care tocmai se încheie, iaca, a venit vremea să ducem una la bun sfâşit. Una cu happy-end.

Dimineaţă de septembrie la poalele Alpilor. Cine se vede furişându-se din ceaţă?

Nu, nu era o bandă de spărgători români de bancomate.

Nu, nu era nici măgarul satului Eigelsberg (pe hartă lângă Ampfing, la vreo 60 de kilometri de mult mai celebru orăşel austriac Fucking).

Era vaca Yvonne. Care vacă nu avea ce să caute acolo ci la vreo 10 kilometri depărtare, într-o fermă din care a fugit (de acasă) în urmă cu 98 de zile.

Au dat'o la ziar. Bulevardierul BILD a pus la bătaie 10.000 de euro celui care o găseşte.

Au căutat'o cu câinii, pe vacă. Cu şorecarul Mirko au vrut s'o sperie şi s'o scoată în calea căutătorilor.

Bild a relatat.

Au pus capcane, au răscolit pădurea vânătorii cu tanchilizantele pe ţeavă. Ba, au încercat şi cu metode mai subtile, demne de o psihologie a cornutelor mari: să o ademenească, pe Yvonne, cu sora ei, Waltraud.

Bild a relatat.

Şi cu elicoptere au căutat'o.

Bild a relatat.

Pentru aşa bani, şi'n gură de şarpe au căutat vaca.

Bild a relatat.

Yvonne, vaca (scuzaţi cacofonia) care a vrut să fie căprioară, nu s'a dat, pur şi simplu, prinsă.

Tocmai se hotărâseră să renunţe şi, când colo, noroc porcesc: să dea vaca bot în bot cu unul mai isteţ decât ea. De aflat am aflat de la radio, dar povestea cu lux de amănunte am găsit'o tot în Bild.

Au cam râs curcile de operaţiunea cu elicpotere când au aflat că vaca s'a lăsat prinsă intrând, ca viţelul, de bună voie şi nesilită de nimeni într'un ocol cu alte semene de'ale ei.

Azi dimineaţă au anesteziat'o şi transportat'o acasă. S'a trezit înconjurată de întreaga familie (formată după cum urmează, din: concubin, soră, nepot şi fiul Friesi) îngrijorată dar, de acum, fericită de înrudirea cu o asemenea vedetă.

PS pentru "proprietarii" din Letea: vaca a fost identificată după numărul de pe crotal, nu după ureche; cât despre Konrad, găsitorul, acesta şi'a încasat premiul - în bani-gheaţă!

PPS: în vreme ce vaca Yvonne (care are şi fan-club pe Facebook) se visa căprioară, domnul din filmuleţul de mai jos, răspunzând la apelativul Hippo, întrista o Germanie întreagă, prin august, cu vestea tristă a trecerii în impotenţă pe motiv de deces; a lăsat în urmă nu mai puţin de 200.000 de fii şi fiice neconsolate.

Știu că nu-s decât șapte note dar...

2011-08-27T18:11:00.000+03:00

Dar și textul? Părerea mea!

Felicia și ceilalți

2011-08-24T18:56:00.003+03:00

Felicia Mărgineanu. Ați uitat cine e, nu?

Anul trecut, toată România era mândră nevoie mare de puștoaica de origine română din Suedia care a scos în stradă zeci de mii de suedezi. Le-a cerut să răspundă, astfel, discursurilor populiste și rasiste - și suedezii au răspuns prompt.

Felicia nu are multe în comun cu țara în care s-a născut tatăl ei. Nici măcar nu prea vorbește românește. Asta, însă, nu e o problemă, când e vorba despre asumarea, de către români, a meritelor ce nu le revin. Mai nimeni nu a știut de existența profesorului Librescu dar au făcut un titlu de glorie din sacrificiul acestuia de la Virginia Tech. Pentru a-l uita, mai apoi. Lui Costel Busuioc i s-a cam râs în nas, în România - pentru ca, mai apoi, când a strălucit într-un concurs cu mare audiență în Spania, să fie recuperat ca emblemă națională. „Întregitor de neam”, cum scria, la vremea aceea, Adrian Georgescu.

Nici de Felicia nu își mai aduce nimeni aminte, decât dacă adaugi că este vorba despre „românca aia care a scos suedezii în stradă”. Felicia nu se ocupă doar cu scosul suedezilor în stradă. A renunțat la studii pentru a se dedica fotografiei, este deja un nume care promite în lumea modei, face dans iar zilele acestea tocmai este ocupată să fie fericită după ce a reușit să se califice în finala Miss World Sweden.

Hai, care mai cumpără o cărămidă pentru pieptul de aramă în care bate inima aia de român?

PS: săptămâna trecută, o familie cu pașaport românesc a spart locuința unui angajat al biroului britanic de imigrări; pentru doritori, furnizăm și cenușă.

Civilizaţia bate minunile

2011-08-21T17:22:00.001+03:00

Când, în anii 90, s'au supărat nemţiipe bandele de români, românii s'au supărat că hoţii români nu's mai răi decât ai lor. Da, a venit răspunsul, dar ne ajung ai noştri.

Două - părerea mea - sunt cele mai frumoase părţi din România: întâlnirea cu şi despărţirea de Dunăre.

Ce nu se vede în albumul cu minunile sfântului Danubiu de la Baziaş e mizeria ce tulbură strălucirea paradisiacă a locului. Gunoaiele venite din amonte pătrund în golf şi nu mai ies de acolo. Ţoale vechi, tacâmuri de unică folosinţă, scaune rupte... Şi nu sunt doar ale noastre. Peturile stau dovadă - etichete în limba sârbă, în maghiară, chiar şi în germană. Ca şi cum nu ne'ar ajunge gunoaiele noastre.

Minunile sfântului Danubiu nu pot ţine pasul cu mersul civilizaţiei. Iar civilizaţilor...

Romania, let's do it?

Portretul tot mai difuz al oraşului la tinereţe

2011-08-19T10:15:00.004+03:00

Uite, vezi, d'aia nu'mi place. Nu ne'am mai văzut de 20 de ani, de când băteam mingea împreună, tu şi cu mine şi cu alţii care, la fel ca noi, poartă astăzi mingea sub tricou.

Şi când, accidental, apucăm să ne vedem, pe fugă, c'aşa'i viaţa, în loc să ne bucurăm că ne vedem - dacă mai ştim să ne bucurăm! - se sparge ţeava cu "ai auzit că...?" şi "ştii de...?"!

N'am auzit că şi nu ştiu despre, zi'mi de tine, am ajuns băbăciuni, nu vezi?, o să fim, cât de curând bunici. Dar tu? Nu şi nu, Batman, şi numai poveşti despre Batman.

Da. Oraşul e - oricât ne'am lamenta - viu. Şi are o viaţă. Şi are iarăşi culoare în obraji, chiar dacă uneori ne grăbim să stoarcem coşurile cu unghia. Şi lumina aia din zori, când se caţără norii peste Tâlve , peste Marila, peste culmile Rolului şi Simionului. Lumina aia de se prelinge'n vale, printre castanii din curţi, printre plopii din parcuri, pe trotuarele înguste - pe care încă îmi mai aud prietenii respirând greu după un sărut furat în grabă - fuga aia, a întârziaţilor, cu cinci minute înainte de ora opt, pe drumul spre liceu. Şi lungile seri calde, bătute de amurgurile roşii ce se sting peste Kula Vrşăţului. Şi'ntre ele, toropeala adormită a vacanţelor.

Dar nu mai vreau veşti de acasă, cât timp din mai toate se diluează portretul oraşului la tinereţe. A mea.

Haita mea nu poate să stea liniștită nici o clipă

2011-08-14T22:41:00.001+03:00

Ce'o fi în capul ăla al lor mic de căței? Îi lași să se zbenguie, se dau bine pe lângă / se lasă mângâiați de diverși vizitatori pentru ca, mai apoi, după ce îi pui în lanț, să se dea de ceasul morții lătrându'i cu furie de parcă de'abia așteaptă să pună caninii pe vizitatorul pe care tocmai l'a avut la dispoziție dar, pe atunci, nu le'a trecut prin minte să'l capseze?

Ce'o fi tot în capul ăla al lor când se mârâie furioși, între ei, prin poartă și de'a lungul întregului gard, pentru ca, pe urmă, când le deschizi poarta, să sa pupe'n bot și sub coadă cu o afecțiune cum doar câinii știu?

Și: nu'i așa că e un anume indefinibil "ceva" (total nepotrivit!) din aroma sărbătorilor de iarnă în ardeii capia puși, vara, la copt în jar, pe grillul din grădină?

Fie ca!

Ce naiba ascultă toată lumea asta?

2011-08-13T13:45:00.004+03:00

Dacă vreun descreierat s'ar gândi să pună de'un jaf armat în tramvaiul 66 sau în trenul regional 48 (care vine de la Wuppertal, trece prin Köln și ajunge la Bonn, oprindu-se în Mehlem), fie şi'ar trage singur un glonţ în cap, fie ar avea, în cele din urmă, o revelaţie.

Cine dracu' să'i audă ameninţările bietului tâlhar cât timp toată lumea - dar toată lumea, până şi bătrânica din spatele meu! - stă cu căştile în urechi şi ascultă câte ceva (ce naiba ascultă toată lumea asta?) în vreme ce privirile li's pierdute în ziare, cărţi sau funduri de studente asiatice (studente japoneze la conservatorul din Bonn, turcoaice în blugi Denim și alte specimene, în general, de import)?

Păi, na, la ce să te şi uiţi? Să vezi, prin geam, interminabilele ploi de noiembrie? Te ustură ochii deja de la intensitatea verdelui, veşnic crud, de la atâta umezeală.

Postare în care nu am spus nici măcar o dată „Big Brother”

2011-08-11T20:31:00.002+03:00

N-am nici un chef să mă cert cu niște prieteni, așa că nu am să mă apuc să comentez pe marginea știrii cu cele două milioane de euro de la buget alocați pentru construcția unei catedrale în Slatina.

Mozilla ăsta are ceva bube în relația cu Windows-ul, bag de seamă. Sigur, orice ITst cu scaun la cap mi-ar spune să renunț la Windows. Ei, bine, am renunțat la Mozilla. Am încercat mai multe browsere, încă nu m-am decis la care să rămân.

Deocamdată rulez Facebook-ul pe Google Chrome. Safari s-a oferit să-mi dea gratis ceva add-on-uri. Cum, însă, știu că nimic nu e gratis, am zis că mai bine pas.

Undeva în dreapta ferestrei de Facebook deschisă în Chrome curge o bandă verticală de pe care aflu că A este acum prieten cu B după ce au asistat împreună la evenimentul C sau că X a fost inclus în grupul Y - și, iaca, tot așa, cam tot ce mișcă în lista mea.

În principiu (principiu enunțat la modul cel mai general și simplist astfel: „dă-i dracului, nu nu am nimic de ascuns”), nu mă deranjează. Și nici eu nu îi deranjez. Nu știu alții ce fac dar eu nu mă uit după ei. Nu îmi ajunge timpul să o fac (am mai scris, acum vreun an, despre cum am ajuns ca lucurilor cu adevărat importante le aloc ultimul moment și, de regulă, acel moment se naște mort).

Dar mă intrigă (mă sperie, chiar, ușor) lejeritatea cu care Google monitorizează tot ce mișcă pe Facebook. Or, dacă țin bine minte, ăștia doi, Brin și Zuckerberg, erau într-o oarecare stare beligernată, nu?

Ceea ce mă trimite cu gândul la războaiele contemporane. Acum câțiva ani ne imaginam că a treia conflagrație mondială se va duce în bănci. Poate că s-a și dus, poate că se va mai duce. Afganistanul, Irakul, poate, mâine-poimâine, Iranul, iaca, la Londra sau cine știe ce ne-o mai oferi viitorul imediat, sunt excepțiile de ochii lumii, fumigenele aruncate pentru a ne da de lucru în vreme ce niște indivizi au treburi serioase de rezolvat.

Dar băncile au, dincolo de directori zgârciți, șantajiști și recompensați pentru pierderi, anumite slăbiciuni: sunt dependente de „autostrada informatică” (termenul, azi profund depășit, cu care era alintat internetul înainte de a scoate capul în lume). Așa că al treilea război mondial - sau al patrulea? - se duce în două cifre, 1 și 0, combinate în miliarde de miliarde de feluri. Altfel spus: din fața monitorului. Adică 2.0.

Dumnezeul ăla pe care îl știm cu toții de când ne ducea bunica, duminica dimineață, la biserică, Dumnezeul despre care auzeam că e atotputernic și atoate știutor, Dumnezeul despre care taica popa ne speria că poate fi și rău și-o să ne bată dacă ne scobim în nas sau ne uităm în reviste cu femei dezbrăcate, Dumnezeul acela în beneficiul căruia Guvernul României, care închide spitale și nu astupă gropi în asfalt pentru că nu are bani, a dăruit masa miresei lui Iisus cu două miliarde - Se știe! Se știe! Numai de la nașu' mic (mă iertați dar nu pot să îi spun mare), să trăiască! - de euro, Dumnezeul despre care vorbim în fel și chip zi de zi pare, dintr-odată, dacă nu mic, cel puțin nevinovat. Trebuie să închei fraza asta pe măsură, adică nemțește: haben wollen werden gewesen sein!

Așa, ce spuneam? A, da!

Deci: Dumnezeul din biserici, moschei și sinagogi (bătându-se ca chioarele între ele) este mic sau nevinovat dacă, desigur, nu cumva a ajuns, între timp, un instrument la îndemâna dumnezeilor din Silicon Valley și a armatelor lor de arhangeli și heruvimi electronici aruncând cu sulițe informatice în tot ce mișcă pe cea mai bună dintre lumile cunoscute.

Banda aia din dreapta monitorului meu nu este decât o jucărie nevinovată. Un exercițiu de PR pe înțelesul chibiților capabili să deslușească puterea jucătorilor și strategia antrenorilor. Nu mă număr printre ei, dar înțeleg prin analogie: dacă primarul din Butimanu sau de aiurea își permite să cumpere întregului sat găleți portocalii, dacă (să mai urcăm puțin) arivistul dintr-un colegiu oarecare dă cât dă (chiar așa, cât o mai costa?) pentru a obține un loc eligibil pe listele partidului cu frâiele puterii, atunci și jucăria din dreapta monitorului meu este doar partea vizibilă a unui ~~zuckerberg~~ iceberg care, pentru că trebuie să poarte un nume, îi vom spune, simplu, baza de date cu informațiile pe care ei le strâng de la și despre noi. Oricât de insignifiant și lipsit de importanță oi fi sau mi-oi părea, eu, Cristian Ștefănescu. Sau tu.

Clasicii literaturii SF ar putea să moară de invidie pentru că, iaca, viața, vorba aia, bate. Noroc de ei că s-au cam prăpădit!

Ce ziceam? Două milioane de euro pentru o altă biserică? Lasă, că la anu' o să treacă Sfântu' Duh bacu'!

PS: foarte off topic (să zicem că e reclama de la finalul emisiunii) - am lansat tonomatul de pe 2.0; vă băgați?

Der-die-das marea depresie

2011-08-10T12:41:00.003+03:00

Marea depresie nu este ceea ce credeţi. Nu e ceea ce urlă ziarele. Nu e ceea ce plâng bursele.

Marea depresie este acea singură zi în care Germania VEDE soarele - adică îl simte doar în ochi, nu neapărat şi pe piele - iar tu eşti condamnat să stai într'un demisol, cu vedere spre un gnag strâmt, dimpreună cu patru indonezieni, o croată purtând pantofi mărimea 43 şi o poloneză blondă cu care te ştii din tren sau autobuz şi care e plătită din banul contribuabilului german să te înveţe diverse chestii pe care nu ar fi bine să le faci, înainte să îţi spună cum se face ceea ce trebuie făcut. Aici. În catacombe. Departe de realitatea cotidiană. Unde nici telefonia mobilă nu pătrunde, cu atât mai puţin soarele.

Şi depresia se adânceşte când toţi cei patru indonezieni încep - simultan sau, în cel mai fericit caz, suprapus - să muşte din microfoane în limba aceea pe care nu mă prind cum a putut'o învăţa Liviu Iurea (îl ştiţi de la televizor, e omul TVRului la Moscova).

Marea depresie nu e ceea ce a aşteptat toată lumea de la "lunea neagră". Şi hai, admiteţi: aţi cam râs de Frau Teflon când a spus'o pe aia cu "piaţa a generat criza aceasta, piaţa să o rezolve!". Şi aţi fi strâmbat din nas dacă aţi fi aflat că doamna Bundeskanzler(in) refuză să îşi întrerupă concediul şi revine de pe unde e plecată abia vineri.

De ce?

Pentru că este der, die, das femeie in a man's world? Pentru că e nemţoaică? Pentru că e fiică de popă? Pentru că limba pe care o vorbeşte are, cum spunea Mark Twain, propoziţii interminabile în care acţiunea propriu zisă se aşterne de'abia la sfârşit şi include invariabil o succesiune ce sună a haben wollen seien werden? Fapt care, desigur, dacă nu distruge din credibilitate, cel puţin plictiseşte!

Ei, bine, nişte domni scorţoşi, care le ştiu pe toate, lăudându'se ca fiind insideri, nişte domni care dau măsura lucrurilor pentru că altfel nu ar fi făcut carieră la Wall Street Journal, spun exact acelaşi lucru pe care l'a spus doamna der die das: criza asta nu e ca cea din 2008, criza asta este rezultatul spaimelor pieţei, piaţa va fi cea care o va rezolva (traducerea articolului, în Gândul).

Iar au început toţi indonezienii să vorbească simultan. Întrerupem aici postarea. Vom reveni.

PS: iar se sinucide unul la Cotroceni? Ce criză? Care Londra în flăcări?

Singur printre casandre, habarniști, panicarzi și hatteri

2011-08-07T19:37:00.002+03:00

Nu înțeleg prea mult din economie. Dar mă liniștește gândul că nici măcar cei școliți în economie nu se pricep. Pe bune, acum: cât de grave ar fi stat lucrurile, în ultimii ani, dacă în locul lui Alan Greenspan ar fi fost Kelly Bundy?

Oamenii ăștia care, cică, elaborează strategii economice pur și simplu speculează. Ca meteorologii. Pentru că sunt, și ei, la mâna speculanților de pe piețele financiare, la mâna marilor deținători de capital. Care, la rândul lor, se aruncă în operațiuni riscante, după ce și-au cântărit bine riscurile și schimbă din mers regulile jocurilor. Nu e neapărat o poziționare neloailă. Hai să-i zicem, poate, planul B. Vântu avea dreptate: „Omul de afaceri încearcă. Este treaba statului să-l prindă și să-l lege (...) Întăriți-vă statul!”

Sigur, există și excepții. Apar mereu și oi negre care complică lucrurile. Dar când pșunile financiare iau foc, marii jucători plătesc (de regulă, pe sub masă) echipele de intervenție. Și o fanfară care să le acompanieze. Intră în cheltuielile prevăzute.

Așadar, Statelor Unite le-a picat o stea. Caut, de ore bune, explicații pentru ce ne așteaptă la noapte, când se deschid piețele asiatice. Drept e: ar trebui să merg pe mână evanghelistului Matei, care spune că n-are rost să îmi fac griji pentru de ziua de mâine; căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăşi. Zilei de azi îi ajung propriile griji.

În vremea asta, analiștii și comentatorii economici, care, oricum, nu pricep mai mult decât economiștii, mă ajută să nu înțeleg nimic.

Britanicii (cu excepția BBC-ului, că de aia e BBC, și a celor de la Financial Times, că-s finanțiști, nu economiști) au scos bocitoarele, că de n-ar fi vremea așa de deprimantă n-ar fi totul pierdut.

Chinezii au un text pe care îl re-dactilografiază, precum face Henkel cu instrucțiunile de folosire de pe detergenți, reformulând aceeași frază, în specificațiile pentru Serbia, Croația și Bosnia-Herțegovina, numai să nu sune la fel: „Se toarnă un capac”, „Se scurge o unitate de măsură” și „Se adaugă doza indicată”.
Bine, China este, oricum, cel mai mare deținător de dolari din lume și are motive de îngrijorare. Citez: „America ar trebui să înceapă să învețe să trăiască după posibilități”. Păi asta sună a medicină tradițională chinezească. Probabil că e principiul după care funcționează și agenția de rating a Beijingului, Dagong Global Credit Rating Co, Ltd (OK, am înțeles totul până la Co, deși cred că acest Co își are cheia în imediat următorul Ltd: adică au autonomie limitată și răspund la comenzile partidului). Hatter, hatter!

Doamna Merkel oscilează între ceva ce seamănă a răceală și individualism protestant-teuton (ok, unii i-ar spune pragmatism) și autismul politicenilor din anii 1938-1939, când i-au dat, după München, mână liberă lui Hitler.

La Paris, Dominique de Villepin propune, pe blogul său, ceva de genul naționalizării. Bine, e francez. Nicolas Sarkozy refuză să se pronunțe până nu vede cum reacțioează bursele. Îl înțeleg.

Moscova e dintr-un alt film: pentru a-și salva economia, americanii ar declanșa al treilea război mondial. Aha! Cum ar veni: „The maps are being rolled up all over Europe”. Alo, Iranul? Ia, mai ușor cu Ramadanul, că avem treabă!

Banca Centrală Europeană... Despre ce vorbim aici? Next, please!

New York Times nu îmi spune prea multe dar o face drăguț. Iar Paul Krugman (pe care îl suspectez de mult că a fost greșit catalogat drept economist) le zâmbește europenilor care, de câteva luni bune, critică credibilitatea agențiilor de rating. Chiar așa - ce-or mai fi jubilând grecii și irlandezii, după vestea de vineri. Mai ales că, la Washington, republicanii îi dau la cap lui Obama - și invers.

Acum, mă întreb și eu, ca unul care nu înțelege nimic din economie: de ce nu se închid frumușel bursele, câteva zile, până se lămurește lumea ce și cum? De fapt, degradarea asta a Statelor Unite se măsoară politic; certurile dintre politicienii americani a determinat scăderea ratingului, nu creșterea plafonului îndatorării publice. Degradare? Scăderea ratingului? Adică tot tărăboiul ăsta doar pentru că o agenție de rating a schimbat „extrem de puternic” cu „foarte puternic”? OK, înțeleg că amercianii preferă să joace în liga aia cu Marea Britanie, Canada și Germania și s-au trezit, deodată, în grupa de baraj, alături de neguvernata Belgie. Dar chiar îi pasă cuiva de datoriile lui Barcelona, cât timp băieții câștigă titluri pe bandă rulantă?

Una peste alta: dacă tot am ajuns aici, de ce n-ar fi dimineața asta, de care se teme atâta lume, un moment Sputnik? După toate iresponsablitățile din ultimii ani, a încălca un consens acceptat acum jumate de veac este cam ultima nenorocire posibilă. Vorba colegului Petre Iancu, atunci când îi atragi atenția că gesticulează cu cana de ceai în mână: „Dă-o dracului, e apă!”

PS: am spus-o („și dacă nu am spus-o, o repet”) - aceasta nu este o analiză, este o nedumerire; singurele întrebări proaste sunt cele nepuse!

Organigrama de sâmbăta asta

2011-08-06T18:46:00.001+03:00

Așa, de sâmbătă. De râs. De aici.

Există limite pentru demnitatea umană?

2011-08-05T23:06:00.000+03:00

Un tip ucide. Omoară un copil - dar nu asta contează. E un criminal. A luat viața cuiva.

În timpul anchetei este amenințat cu bătaia dacă nu spune unde este victima. Polițiștii speră să o mai găsească în viață. N-a fost să fie.

Câțiva ani mai târziu, ucigașul, condamnat la închisoare pe viață, dă poliția în judecată pentru acele amenințări. Câștigă procesul și primește daune morale în valoare de 3000 de euro.

Suntem cu toții egali în fața legii? Sau legea e defectă?

Unul dintre ei

2011-08-04T13:54:00.000+03:00

Am fost binişor derutat când am citit că norvegienii îşi asumă parte din vină pentru crima de pe Utøya.

"Noi, norvegienii, trebuie să aflăm ce nu a funcţionat între Anders Breivik şi ţara sa. Breivik este suma suma vieţii pe care a trăit-o printre noi, a experienţelor pe care le-a avut cu noi"

Anne Holt, scriitoare, fostă ministră a Justiţiei, în Focus, 1 august 2011

Ce diferenţă între "Nu există pădure fără uscături"-ul românesc şi "El este unul dintre noi"-ul norvegian!

Kamikaze m-a dat la ziar

2011-08-03T21:02:00.006+03:00

M-am scos. Sunt celebru. M-au dat la Kamikaze. Or să mă recunoască pe stradă ca pe Dem Rădulescu. Or să mă arate cu degetul - ”uite-l pe ăla, îl știu de la televizor”. Aduc, oarecum, cu ochii lui Rembrandt (că tot făceam vorbire) peste umerii gradienilor din Rondul de noapte. Deși aduc, la o adică, și cu puradeii din Zăbrăuți, când se bagă în fața reporterului sau, țopăind, în spatele lui. „Băăăăăă! Vasileeeeeeeeeeee!”

Treaba stă cam așa:

Acțiunea se petrece pe holul (pod peste Rue de Wiertz) dintre clădirea Altiero Spinelli și treptele către intrarea principală a Parlamentului European de la Bruxelles (cum ar zice reporterii acreditați la Liga Campionilor: „în zona neutră”), undeva prin mai 2010, în după amiaza zilei în care euro-deputații au votat o moțiune prin care cereau Comisiei interzicerea utilizării cianurilor în minerit.

Acum mulți ani, foarte mulți, prin '94 sau '95, pe când (atenție! file din istoria contemporană a presei!) lucram externist la Ziua iar reporterii speciali ai lui Sorin Ovidiu Bălan făceau investigații între două cârciumi bucureștene călare pe scutere, a venit o știre despre niște români prinși la nu știu care graniță și băgați într-un lagăr de transfugi (dacă țin bine minte, i-au prins în Bulgaria, în drum spre Grecia). Am băgat știrea în pagina 5, de externe. Colegul Oscar Stănciulescu, care avea, în seara aceea, ceva responsabilități la prima pagină, a văzut știrea și a băgat-o și el, repede, să fie sigur că n-o pierdem.

În numărul următor din Cațavencu (bunica bună a lui Kamikaze) am fost gratulați de prietenul Mircea Toma, la Poliția Presei, pentru munca în tandem și ni s-a propus drept primă un scuter, pe care să-l folosim împreună, după ce, în prealabil, ne vom fi decis care ia partea cu scut și care pe cea cu uter.

PS: hai, pe bune, acum, dacă tot ați venit până aici, mereți și la postarea de azi dimineață, că n-am scris-o degeaba; și e și cu Amsterdam în ea!

Later edit: „ai o figura de om care se intreaba: Bah, da' io ce caut in poza asta?” - Cătălin dixit.

Capra pictată a vecinului

2011-08-03T12:44:00.003+03:00

Fără Daniel Arasse, Rondul de noapte nu-mi era decât o migăloasă punere în scenă a companiei lui Frans Banning Cocq și Willem van Ruytenburch. Rembrandt trebuia și el să trăiască, la fel cum Tintoretto, câteva decenii mai devreme, se dedulcise la banii mogulilor epocii, pictând pe bandă rulantă portrete - care mai mici, care de-a dreptul gigantice - la comanda procurorului Morosoni, a dogelui Sebastiano Vernier și a cui i-o mai fi dat târcoale narcisismul (de altfel, și scenele pictate de Tintoretto au fost, deseori, uriașe, semn că presupusul bun simț artistic al pictorului capitula fără prea multe scrupule în fața megalomaniei de largă pungă a cardinalilor sau ciocoilor venețieni).

Istoria avea să se repete, secole mai târziu; nu mai sunt ei chiar pictori, zugrăvind realitatea în cuvinte și nu în acuarele; mogulii s-au schimbat; metehnele s-au transmis, însă, nealterate.

Migăloasa muncă de detectiv - sau de reporter de investigații - a lui Arasse, strânsă sub titlul ușor arogant „Nu vedeți nimic”, se răsfrânge asupra modului în care calci a doua oară în Rijksmuseum și, în general, te oprești în fața unor tablouri. Abia acum o observi mai atent pe femeia deloc potrivită în mulțimea de bărbați cu preocupări cel mai probabil războinice; și doar după ce te-a tras de mânecă Arasse ajungi să sesizezi aura ciudată din ceafa comerciantului van Ruytenburch. S-a tras cu pușca? A fost cineva ucis? Cine? De ce sunt unii intrigați și alții nu? Ce caută mâna stângă a lui Cocq acolo și de ce a fost mutată sabia lui van Ruytenburch?

Flamanzii spuneau mai multe povești în tablourile lor. Patru domni pictați în jurul unei mese nu sunt neapărat doar patru portrete puse la un loc. Cei patru au petrecut ceva timp alături de pictor. Întâi toți patru împreună, apoi fiecare separat. De la fiecare, pictorul a aflat câte ceva despre ceilalți. Cam în maniera în care îți umpli timpul la coafezele moderne. Suma bârfelor se reflectă într-un fel sau altul în produsul final. Un animal plasat în apropierea unuia dintre personaje, o umbră, un detaliu adăugat pentru a sugera - să zicem - gradul de corupție al breslei pe care cei portretizați o administrează, o batistă rătăcită sub scaunul unuia...

Arasse a fost doar unul dintre nenumărații chibiți din preajma artei. Un chibiț frumos, fascinant, cu zâmbetul pe buze, renovând, în bună măsură, maniera de a admira arta, fără a o demola de-amorul demolării.

Unii au ales critica de artă din vocație - fie pentru că, asemeni lui Arasse, nu le dă pace un drăcușor și scormonesc până află contextul în care a fost elaborat un tablou (de regulă picturile fac subiectul marilor dezbateri, mai rar se încing spiritele la o sculptură), fie pentru că tehnica autorilor merită elogii sau, mă rog, după caz, observații. Pentru alții este, așa, o meserie, la fel cum în breasla jurnalistică există destui - la un moment dat erau chiar prea mulți - pentru care la redacție semerge „ca la serviciu”. Există și cei au ales critica pentru că le place arta dar nu le-a ieșit niciodată o schiță. Nimic rău în asta - până la punctul în care, uneori, se pot manifesta vehement, violent sau chiar obscen la adresa unei opere sau a operei în ansamblu; pe alocuri li se vede o atracție aparte pentru capra vecinului, chiar. Și ar mai fi câte unii care, nereușind să atragă atenția prin forțe proprii, speră să facă audiență izbindu-se în plin de gleznele titanilor (cum ar fi acel no-name care l-a ucis pe John Lennon). Mai degrabă rămâi cu amintirea stelelor verzi decât cu ceva din fructele rațiunii lor de a se produce public.

L-am auzit, la România Actualități, pe un domn vorbind despre licitații, piața românească de artă și pictorii autohtoni. Cum că ar fi supraevaluată, că ar urma traiectoria bulei imobiliare din Statele Unite... Posibil să fie așa. Însă exemplul folosit de acel domn era Nicolae Grigorescu, un barbizonist de mâna a doua ridicat la rang de pictorul național (echivalent al lui Eminescu în literatură) doar pentru că emană pășunism prin toți porii. Nu i-am reținut numele domnului pe care l-am auzit la radio. Dar mi-a adus aminte de un alt ilustru necunoscut, ajuns, pe la (voila pășunism) cumpăna dintre secolele XIX și XX, prin forța politică a împrejurărilor (altfel spus, într-un limbaj contemporan: ca protejat al unui mare mahăr politic), să influențeze deciziile conducerii Școlii Naționale de Arte Frumoase și să reclame degradarea valorică a lui Theodor Aman.

Sterilizaţii din primăria Braşov

2011-08-02T00:06:00.000+03:00

Odată cu adoptarea de către Consiliul Local Braşov a hotărârii prin care toate animalele de companie - mai exact câini şi pisici crescute la casa omului, nu pe maidane - trebuie castrate, propun spre dezbatere publică un proiect de lege prin care toate persoanele care rostesc bazaconii să fie castrate pentru ca materialul genetic din care sunt plămădiţi să nu fie transmis altor progenituri.

Aş începe cu George Scripcaru şi colegii săi (27 la număr) din consiliul local.

Nu era destul că mama tâmpiţilor e veşnic gravidă?

PS: cică nu se castrează animalul dacă plăteşti nu ştiu ce taxă; păi taxa aia garantează că animalul nu va mai face pui maidanezi?

Frigul meu și foamea lor

2011-07-29T21:04:00.003+03:00

În principiu, aș fi vrut să mă plâng. În special de cele 16,9 grade Celsius, media lunii iulie în depresiunea Rinului. Și nici vecinii belgieni sau olandezi nu s-au simțit mai bine.

În bagajul meu cultural, când spun iulie, prima oară îmi vine în minte căldura. În iulie e cald. Aceasta, cu cuvintele DEX-ului, înseamnă după cum urmează:

CALD, -Ă, calzi, -de, adj. 1. Care se găsește la o temperatură relativ înaltă (fără a fi fierbinte) față de mediul ambiant sau corpul omenesc; care dă senzația de căldură. ◊

Dar în lumea de unde vin eu, oamenii, care au și introdus, de altfel, definiția de mai sus în DEX, au o temperatură a corpului ce fluctuează puțin în preajma valorii de 36,9 grade Celsius. În bagajul meu matematic, 16,9 grade nu are niciodată o valoare mai înaltă - sau, altfel spus, mai mare - decât 36,9.

Și plouă, plouă, plouă... Alaltăieri, alături, la Essen, au curs trei găleți pe metru pătrat. Vorba lui Mece: Declar vara pierdută.

Acum câteva minute am auzit la radio o relatare despre podul aerian cu alimente pentru Somalia și zău că nu îmi mai vine să mă plâng de ceva. După primul transport, din cele 14 tone de ajutoare de urgență, vreme de o lună vor putea fi hrăniți circa 5000 de copii. Meniul lor, zi de zi, va consta dintr-o cană cu lapte, un terci de lapte cu soia și cremă de arahide.

Gândiți-vă la asta când vă mai gătește Copolovici, când mai cumpărați de la Băcănia lui Tudosiei, când mai puneți în farfurie cât nu puteți duce și, după aceea, aruncați resturile la coșul de gunoi...

Splendoare în iarbă

2011-07-24T22:04:00.001+03:00

Multiculturalismul de Ciuleandră

2011-07-24T00:44:00.001+03:00

Toată lumea citește tezele asasinului de la Oslo și arată cu degetul spre multiculturalism.

Multiculturalismul să fie problema? Sau modul de administrare?

Din multiculturalismul ăsta, cel pus la zid, a rămas doar multi. Dezbrăcat de cultură, a devenit un simplu instrument, într-o lume plină de ipocrizie și discursuri de fațadă, de cuvinte fără conținut, de legi strâmbe și legiuitori nepricepuți sau rău intenționați, altfel spus, de politiceni (fără număr) imbecil de lacomi și lepădați de realitate din chiar momentul devenirii.

Multiculturalismul funcționează acolo unde crește natural.

Altfel sfârșește ca-n Ciuleandra.

De la Anders Behring la Geert Wilders nu e drum lung. Doar șerpuit.

Restul e overdose. Sau beția la volan a celor ce conduc.

In the Dutch Mountains

2011-07-20T23:23:00.001+03:00

The Nits cântă, in singurul lor single care a făcut valuri dincolo de Olanda, despre lucruri imposibile. Piesa se numește In the Dutch Mountains. Or, cam singurul lucru care lipsește Olandei sunt munții. Deși, dacă și'ar pune mintea, olandezii ar fi în stare să'și facă și munți. Nu degeaba umblă vorba aia cu Dumnezeu a creat lumea în șase zile după care, într'a șaptea, i'a angajat pe olandezi să o extindă.

Singurul hai să'i spunem munte din Olanda este la Valkenburg aan de Geul, undeva lăngă prima capitală a Europei Unite, cândva, demult, de Carol cel Mare, anume Aachen, și de Maastrichtul tratatelor europene contemporane. Muntele ăsta înseamnă vreo 30 de trepte (cel mult, de vreme ce am fost în stare să le urc) care duc spre un ansamblu de ziduri, o ruină a unui castel cândva în plină glorie de pe urma șpăgii de protecție pe care o percepeau castelanii, duci de Limburg, comercianților ce coborau spre Europa cu mărfuri de preț tranzitate prin porturile Țărilor de Jos.

Pe vremea unuia dintre Ludovicii francezi, Wilhelm al III-lea, regele rezident în Castelul Vulturilor, a preferat să'l distrugă, decât să lase la îndemâna inamicului, evident mult mai puternic, o așa sursă de profit & bunăstare.

Patru sute de ani mai târziu, Valkenburg este un orășel rotund, ofilindu'se de prea mult turism. În jurul zidurilor, pe un traseu ce nu durează, cu stat la pozat cu tot, cu tot cu magnetul de frigider cumpărat dintr'unul din magazinele de suveniruri, mai mult de cinci minute, se înșiră zeci de cafenele și tot atâtea hoteluri, pline mai tot timpul anului. Iar problema autorităților este să scape de excesul de turiști tineri care au prins, prin anii 80, obiceiul de a veni cu cortul la Valkenburg, făcându'și veacul pe la târgurile medievale sau festivalurile de rock gotic - fără alți bani decât cei de bere.

Totul, fără nici un Minister al Dezvoltării Regionale și fără proiecte pe fonduri europene dublate cu bani pentru clienții de partid de la bugetul de stat.

Postarea din sâmbăta sfântului Faust

2011-07-16T09:01:00.001+03:00

Profit de ocazie pentru a raporta plina desfășurare a festivalului de vară al ipocriziei, faza pe Teutonia. Păi se revoltă germanul că tancri de producție hi-tech Leopard sunt vândute direct Arabiei Saudite, ca și când Arabia Saudită nu le'ar putea cumpăra oricum, printr'un intermediar oarecare (a cumpărat mușchiul lor un campionat mondial de fotbal din Elveția și ditai echipa de fotbal de la Manchester; bașca pe olteanul Mirel Rădoi!).

Asta vine după ce aceiași germani au decis să se laude cu închiderea centralelor nucleare. Ca și cum, pentru a scăpa de riscul unui black-out (că de, nici la cărbuni nu sunt de acord să se întoarcă) vor importa energie electrică produsă - probabil în Franța, ptobabil în centrale nucleare.

Care era ocazia?
Ocazia era bancul aflat ieri: o maimuță cocoțată vede în zare o ciupercă atomică și'nură Geez, iar trebuie să o iau de la capăt"!

PS: sfăntul Faust chiar apare, azi, în calenadrul ortodox

Orwell. File de poveste.

2011-07-13T21:47:00.002+03:00

De fapt, sunt şi lucruri care îmi plac la ţara de unde vin.

Mie, la ţara de unde vin, cel mai tare îmi place că atunci când vin în ea îmi dă multe motive să fiu bucuros. Să fiu bucuros că am - dreptate avea Cătălin! - unde să fug din ea.

Stăm, ca fraierii, cuminţi, la barieră. Ne adunăm, aşa, vreo zece, poate mai mulţi.

Prprpr, prprpr, trece un scuter, se dă omul jos,. împingă tărtăreaţa peste şine şi dus a fost.

Două grade Celsius mai târziu alt prpr. Un excavator cât o cutie de chibrite. Se înfige pe lângă şirul de maşini fix în faţă, la barieră.

Stai aşa, că nu'i aşa.

Partea vătămată: Nene, matale ce crezi că fac toţi ceilalţi din spatele tău? Plajă?

Se uită îndărăt, se uită la mine: Păi suntem de la CFR!

Aşa, şi?

Îmi arată un girofărel portocaliu, altfel, un semnalizator de prezenţă, să nu'l calce vreo barză.

Partea vătămată: Nu e nici roşu, nici albastru. Locul acesta e rezervat pentru salvare, pompieri şi poliţie.

Ce fraier sunt, pentru asta ar fi trebuit să ştie să citească, aşa, măcar cât de un cod rutier.

Vătămătorul: Ce să fac, şefu'? Am greşit.

Partea vătămată: Alo? Bună ziua, poliţia rutieră Ilfov, vă rog.

Raportez incidentul.

Organul de la capătul firului: Păi mergeţi dumneavoastră la poliţia din Buftea şi faceţi o plângere scrisă.

Hai, pe bune?

Partea vătămată: Păi, aşa, prefer să îmi fac singur dreptate.

Organul: Treaba dumneavoastră!

Ceilalţi din coloană s'au uitat la mine ca la o altă arătare. Într'o ţară normală venea un echipaj de poliţie. Într'o ţară cu poftă de normalitate, ceilalţi din coloană, în loc să privească o altă arătare, s'ar fi dat jos, ar fi pus mână de la mână şi ar fi răsturnat cutia de chibrituri.

În ţara de unde vin şi care îmi face, mereu, mai uşor - mult mai uşor - fugitul de acasă, bucurându'mă, cum bine anticipa Cătălin, că am unde pleca, cei ce privesc tâmp se vor răscula, într'o bună zi. Dar nu împotriva mitocanilor, ci împotriva ultimilor revoltaţi.

Cum nu i'am tras una peste ceafă lui Boc, cum a făcut o gafă!

2011-07-12T21:09:00.001+03:00

Te'am văzut în ceafa lui Boc!

Îhî...

Cu microfonul ăla mare, albastru şi rotund!

Dap...

Şi nu i'ai dat în cap...

Nope, deşi mă fierbea să îl pălesc, de unde stăteam eu părea aşa de simplu şi chiar apetisant.

Şi pe când mă gândeam la asta, sepepistul din spate mi'a atras atenţia să ridic mâna, că'l lovesc. Păi... ştiam! Chiar vroiam.

Dacă îi dădeam în cap - sau dacă, măcar, îi băteam obrazul cu microfonul - în văzul camerelor, poate scăpa, piticania, de tot scandalul cu elicopterul SRI şi nepoţica.

Derbedeul dracului! Am încheiat citatul...

Cuvântul de luni

2011-07-11T22:48:00.000+03:00

Tipul care dă sfaturi de înțelept pentru o redacție online are în fișa postului după cum urmează: Multimediaprojektbegleitigung.
Dacă are o echipă pe care o conduce iar echipa asta face treaba mai sus pomenită, un fel de tutoring sau coaching, atunci personajul principal din povestea noastră este Multimediaprojektbegleitigungskoordonator.
În fine, dacă este adjunctul unui șef care deține respectiva funcție, atunci vorbim despre Stellvertretendermultimediaprojektbegleitigungskoordonator.

Filmul pe repede înainte al serii în care am revăzut cerul printre nori

2011-07-07T00:52:00.000+03:00

Redemption Song

2011-07-05T23:20:00.002+03:00

Nu îmi amintesc să fi văzut vreodată o altă astfel de adunare de oameni simpatici și prietenoși ca în weekendul petrecut la festivalul de reggae din Köln. Oameni de toate rasele și vârstele, oameni cu defecțiuni la panoul de control, fiecare cu propriul său filament ars, oameni frumoși, oameni liberi. Națiunea lui Bob Marley.

N-am să înțeleg niciodată dacă a fost muzica sau iarba de vină.

Și n-am să îmi pot explica nici toleranța maximă a poliției germane. Mirosea de îți pica nasul a iarbă (da, bine, mirosea, din a doua seară, și a ciorapi); mai mult, chiar; se fuma pe față, din mână în mână, iar omuleții verzi, prezenți și la vedere, nu aveau nimic de zis. De regulă sunt intransigenți, rău de tot - dar despre asta, într-o altă poveste.

Au fumat în draci - au și amestecat cu alcool, ceea ce, se spune, ar fi dramatic, dar n-a fost.

Au dansat în draci - și chiar dacă albii, se spune, nu știu să danseze, nu a contat prea mult. În fond, reggae e un lung Redemption Song, împăcările cu tine de care ai atâta nevoie, din când ân când.

Peace, brother! Emancipate yourselves from mental slavery! None but ourselves can free our mind!

Războaie pe care le pierdem prin neprezentare

2011-06-28T17:38:00.005+03:00

De data asta nu au furat nişte români cablurile sau şinele. De data asta chiar tehnica a fost de vină. Două computere - sau un computer mare cât vreo două camere, nu mi'e foarte clar - care întreţin reţeele de semnalizare din zona Aachen au căzut, blogând Thalys-ul, ICE-urile, trenurile regionale (cursele de navetişti, pe care se folosesc garniturile identice Săgeţii Albastre, "campionul" CFR) - mă rog, tot ce mişcă ferat în vestul Germaniei, pe la graniţa cu Belgia şi Olanda.

"O oră, maxim două". Deutsche Bahn a răspuns prompt la întrebarea "cât durează deranjamentul". Nu ştiu dacă a durat douăp ore dar după vreo trei ore, când am verificat pe site, trenurile mergeau normal - şi punctual (ceea ce nu se mai prea întâmplă, în Germania, ţara în care îţi reglai ceasul după şuieratul trenului, de unde şi vorba lui Topârceanu: "dă'i, neamţule, drumul, că'mi vine să plâng").

Nu, lucrurile nu's perfecte. Anul trecut s'au blocat, de câteva ori, nişte trenuri de mare viteză în plin câmp & în plină vară, din cauza unor defecţiuni la alimentare sau la computere - cert este că nici uşile n'au mai putut fi deschise. Cum geamurile sunt fixe iar aerul condiţionat, în lipsă de curent, nu mergea, prea bine nu le'a fost nefericiţilor.

Sigur că se întâmplă şi la case mai mari: Deutsche Bahn dă vina pe Bombardier şi invers. Dar drăcovenia păţită e un accident într'o ţară în care dacă ţi se spune că durează două ore, poţi să te aştepţi să dureze două ore.

În ţara de unde vin poţi să te rogi de mii de ori pentru dreptul tău. Poţi să disperi, să te resemnezi, să înjuri, să ţi se facă silă, să ridici tonul, să ameninţi cu rezilierea contractului, cu protecţia consumatorului, cu mama lui Inochentie Micu-Klein, cu ce vrei tu. Poţi să demonstrezi aberaţia ce ţi se face,, poţi muri cu adevărul în braţe dar nu, nu ai dreptate şi, mai ales, nu ai nici un drept.

Şi, în vreme ce fiecare dintre noi s'a înhămat la mari războiae şi dă şi luiptă şi luptă şi dă, în general deasupra unei tastaturi (pentru capul lui Băsescu sau lichidarea ţiganilor, contra topirii gheţarilor sau a conspiraţiei iudeo-masonice din Ţinutul Secuiesc, mama lor de negri), micile gunoaie (de pildă) intoxică nestingherite viaţa de zi cu zi şi toată lumea se crede prea importnat pentru războaie aşa de mici. Şi chiar când ne trezim răniţi între tranşee, ne aşezăm ca ardeleanul pe pioneza de pe scaun, dacă'i musai, cu plăcere, şi ne lăsăm răpuşi de lehamite. De parcă nu'i tot una leu să mori sau câne'nlănţuit... Dacă tot o furăm cu 0-3, măcar să nu mai facem deplasare.

PS: exemplul din paragraful anterior e doar unul; dar la fel se întâmplă la orice bancă, la orice operator de cablu sau telefonie mobilă, la orice provider de net, la orice instituţie publică, la Electrica Moreni; până şi în cârciuma de la MŢR...

Și ne iartă nouă ridicolul nostru...

2011-06-28T00:29:00.002+03:00

Înainte de epoca lui Sir Alex și a lui Arsene, managerii din fotbalul englez aduceau, puțin, cu finanțatorii pe care îi are astăzi România. Printre ei, unii erau mai chiori împărați în țara orbilor. Norocul englezilor a fost - știu, nu e frumos - tragedia de pe Heysel, când au rămas pe din afara Europei câțiva ani.

Într-o vreme în care mai exista ceva romantism în fotbal, nu se modernizase de tot, Brian Clough a tot antrenat diverse echipe mici pe care le-a făcut mari, mari de tot. A câștigat, cu Derby United, pe care, de fapt, o cam inventase, cam tot ce se putea câștiga pe tăpșanele Majestății Sale - dar avea un vis la viața lui: să bată pe Leeds United.

De bun ce era, într-o bună zi a ajuns antrenorul acestei Leeds United (în perioada cu pricina, cea mai tare echipă a Angliei). Și visul i s-a împlinit, în cele din urmă: cât a stat pe banca lui Leeds, echipa a pierdut toate meciurile.

Mi-am amintit de Clough azi, când am aflat că Academia Cațavencu, rebotezată Cațavencii, se mută în ograda lui Patriciu. Și prin fața ochilor mi-a trecut Gregoire, l'Ecrivain, deseori subiect al Cațavencilor, acum coleg cu aceștia - poate chiar de birou, vorba lui Cristi Dorombach.

Dar cum ziua trebuia să fie rotundă, sfârșitul i-a aparținut marelui, unicului, inegalabilului Marian Vanghelie, proaspăt ejectat de la conducerea organizației PSD București:

"Nu poti sa conduci organizatia Bucuresti decat daca esti bun, ca altfel te ejaculeaza"

Bravo, Mariane. Sau Mareane. Asta fu o mostră de gândire fără erecție! Care este ea fără direcție, măi, Goagăle. Numai bună de pus în almanahe.

Râd. Dar nu e râsul meu.

Și-acum primiți, ca bonus, această ilustrată cu flori din hârtie creponată:

În singurătatea serii și ăn propria-i singurătate, mintea mea odihnită se gândi că programa de școală generală ar trebui rapid modificată. Nu de clase obligatorii de religie au nevoie copiii în România - ci de cursuri intensive într-ale simțului ridicolului.

Deși, ca-n cazul bietului pitic cel mic din desene animate, mi-am retras repede ideea și am băgat-o cu caoul în grămadă: numai definirea pe înțeles general a obiectului disciplinei ar cam fi muncă de Sisif.

PS: dacă există ceva național, unitar și constituțional indivizibil în România, apăi nesimțirea este! Aceeași la Traian, Atilla sau Pardaian.

PPS: na, că iar am uitat de învățămintele Ancăi și nu am fost capabil să scriu un text pozitiv; n-o să devin A-List blogger.

Postarea de sâmbăta aia

2011-06-25T03:55:00.002+03:00

Sâmbăta aia, din copilărie, începea, în jur de două după amiaza, cu Gala Desenului Animat, continua după amiaza cu Tarzan și se termina cu Joe Mannix sau cu șeriful Sam McCloud. Sau cu Columbo, detectivul care avea mereu încă o întrebare, chiar și după ce a pus-o pe ultima.

Peter Falk a fost savurosul Columbo, între 1971 și 2003. De-a dreptul one man show, în toți acești ani - iar lista cu echipele care au lucrat, de-a lungul anilor, în spatele personajului Columbo spune multe despre cât de mare a fost, de fapt, rolul jucat de acest Peter Falk. O adevărată industrie născută mai degrabă dintr-un decât pentru succes.

Pentru prima oară în viața asta, Columba (a.k.a. Peter Falk) nu mai are, de ieri, nici o întrebare!

Fumuri de român

2011-06-25T00:32:00.003+03:00

Duminică seara, după weekendul lung de Înălțare. Autostradă sufocată de nemții care se întorc din minivacanță. La Köln, aud la radio, a fost furtună - cu copaci trântiți și ziduri dărâmate. Am scăpat.

Autostrada duce spre sud. Mașinile mai mult stau.

Către nord-vest se crapă a senin. Printre linia norilor și cea a orizontului, amurgul e roșu aprins, cald.

Opus, către sud-est, se cam lasă noaptea. Ultimele urme de albastru și un curcubeu dându-și duhul.

În retrovizoare, undeva spre nord, se face beznă. O beznă suspectă. O beznă pentru care mă suspectez. Când bezna se spulberă, în spatele meu se-ntinde un covor de asfalt neocupat. Nimeni nu mai îndrăznește să se apropie la mai puțin de 100 de metri de mașina cu număr de România.

Prprpr, prin noaptea de duminică, prprpr... Țr, uite-așa & așa, păi vezi că e aia, probabil, ce culoare are fumul? Păi nu știu ce culoare are, că apare numai de pe la a treia - a patra în sus, când o las la relanti, în parcare, nu scoate, nici dacă o calc, în plus e cam noapte și toate pisicile-s negre iar eu, când conduc, mai ales pe o autostradă ușor sugrumată, mă cam uit în față. Păi mergi așa. Păi merg așa.

Salut, sunt eu, un haiduc, știu, sunt mic, scot fum, asta e, some people do smoke, get over it!

Câteva zile mai târziu, într-un service autorizat.

Am găsit, e un furtun.

Bun așa. Deci nu e filtrul de particule?

Nu. Dar nu îl avem.

Să întreb eu în România? Să-l trimită prin poștă?

Păi nu știu dacă merge!

De ce? E mare?

Nu...

Pot să-l primesc prin Euroline...

Puteți circula așa cu mașina până în România.

Nu intenționez.

Trebuie să-l comandăm de la producător. Probabil pe miercuri.

Aștept. Aveți mașină la schimb?

Hm... mă interesez.

Nu îmi trebuie până miercuri. Doar peste weekend.

Aștept.

Deci e bine că nu e filtrul acela. În România, defecțiunea unui astfel de filtru se soldează cu o amendă de 70 de milioane pe rit vechi. Dacă știi să îi ceri service-ului să ți-l regenereze, ți-l regenerează fără probleme. Costă numai două milioane - tot vechi. Dacă știi să-i ceri...

Apare un domn cu niște hârtii. Le completăm, vreți asigurare? Vreau, cum să nu! La norocul meu...

Mergem la mașină. Un Golf negru.

Ce faceți, domnule, s'teți nebun? Dați unui est-european o mașină fără plăcuțe de înmatriculare?

Băsescule, istoria n-ai s-o poți fura!

2011-06-23T00:40:00.003+03:00

Sunt republican.

Am fost de la începuturile dezbaterii.

N-am crezut și nici acum nu cred că soluția, pentru România, este un monarh, cu atât mai mult după ce casa regală a României s-a altoit cu tot felul de zvonuri.

Însă pentru omul (în carne și oase, muritor ca noi toți) care a fost ultimul suveran al României am o admirație soră cu miracolul unei călătorii în timp. Mihai (Întâiul, de România sau cum l-o fi chemând, de fapt) este trimisul istoriei României printre noi - și o ultimă dâră de demnitate pe fizionomia schimonosită a unei națiuni cu suflet rătăcit. Cu tot cu Duda înfiptă în coasta familiei sale.

Președintele pe care mi l-am dorit în 2004 și pe care mi l-au reales alții în 2009 a făcut, astăzi, una dintre cele mai greu de suportat / acceptat / iertat gafe dintr-o carieră de șef al statului oricum excesiv de bogată în călcări în străchini.

Nu rușinea îmi domină acum emoțiile, deși, la fel ca multora, îmi e rușine de și cu acest președinte (citiți pe blogul Cristinei Bazavan un text excelent despre rușinea cu pricina). Îmi e, întâi de toate, ciudă pe mine și pe noi. Ziua asta, cea mai lungă a anului, ar fi trebuit să ne scoată în stradă, cu furci de lemn, cu praștii, cu ce-om fi având fiecare - dar, mai ales, cu indignare.

Băsescule, poți bea cât vrei tu dar când ești beat ceartă-te cu de-ai tăi, nu cu istoria și nu cu puținele repere din istoria unei națiuni care te-a pus să o reprezinți.

Și poți fura, Băsescule, cât vrei și cât nu ne putem noi imagina. Dar să știi că oricâte vânzări succesive ai face, Băsescule, istoria adevărată - nu aia a lui Roller, pe care v-au băgat-o în capetele de apeviști la școala voastră de marinari - n-ai cum să o furi!

Miercurea cenuşii

2011-06-22T11:00:00.004+03:00

Astăzi - am aflat via Cezar Paul-Bădescu - apare ultimul număr al Adevărului Literar şi Artistic. Nu am fost abonat, nu am alergat o dată pe săptămână să îl cumpăr, nu cred că l'am citit vreodată din scoarţă în scoarţă. Dar au existat unii care alergau după el în fiecare săptămână, au existat şi abonaţi, a avut şi cititori din scoarţă'n scoarţă. Dacă te'nsoţeai, la un moment dat, cu revista, găseai ceva de luat cu tine în viaţă. Un semn, un gând, o idee, o bucurie, o critică... Chiar şi un "nu sunt de acord". Adică o polemică.

Acacdemia Caţavencu nu mai era, de ceve vreme, "femeia de care m'am îndrăgostit cândva" (la drept vorbind, eu trecusem deja pe Kamikaze). S-a tot culcat, pe bani, cu mulţi - şi nici măcar nu a făcut'o departe de ochii lumii. Dar, vorba lui Iliescu, nu poţi lua românului Academia Caţavencu. Ba, iaca, poţi. Doru Buşcu scrie, într-un fel de necrolog, că titlul Academia Caţavencu rămâne în portofoliul lui Adamescu - Unirea&Astra, alături de România Liberă - iar cei ce au făcut revista în vremea din urmă se mută să facă altă revistă. Vestea apare şi pe frontispiciul ultimei ediţii print (apărută, ca şi Adevărul Literar şi Artistic, tot azi) a revistei scoase de unii care încă îmi mai plac dimpreună cu alţii pe care nu i'am plăcut niciodată. Ce'o să facă Adamescu din ea, cu cine o va scoate? Nu ştiu.

Au murit ei dinozaurii, au murit ele imperiile - şi cimitirele's pline de oameni de neînlocuit.

Ce'am vrut să spun? Păi cam atâta: păcat.

A Tunisian Girl

2011-06-20T23:29:00.001+03:00

O vedeți pe aia mică din dreapta?

E A Tunisian Girl. Pe numele ei adevărat Lina Ben Mhenni.

Cât o vedeți de marunțică, ea e cea care a dat trei luni la rând, non stop, din Tunisia, vești pe blog despre revoluția iasomiei.

Azi a primit marele premiu The Best of the Blogs, acordat anual de Deutsche Welle, în cadrul Global Media Forum, pentru cele mai bune bloguri de angajament politic sau social.

Cred că și l-a meritat din plin. Pentru indignare, pentru curaj, pentru determinare.

Chapeaux, Lina!

Și cât de mărnuțică e...

Natașa al nostru

2011-06-17T20:26:00.001+03:00

Pe Natașa îl cheamă, de fapt, Anatol.

Dar cum nu ne prea aducem aminte că-l cheamă Anatol, acceptăm să-i dăm un nume de cod - iar acesta este Natașa.

Bine, Natașa nu știe. Nici Anatol.

Natașa e rus din Lituania, poet, homosexual, prieten cu fetele redacției române și ultimul (sau singurul) marxist rămas în viață pe care l-am întâlnit. Deși, dacă ar fi să dăm crezare look-ului, ar fi mai degrabă troțkist de felul lui. Posibil să fie de la ochelari și de la mustața ce aduce a dadaism (la care, între timp, a renunțat).

Apăsat de deznădejde, obosit de lumea în derivă, nostalgic cât cuprinde dar, totodată, plin de o speranță cu riduri și păr cărunt, Natașa al nostru continuă să aștepte revoluția aia, înjunghiată mișelește, pe la spate, de ucigașii lui Che și Troșki. el, însă, o simte încă vie. Nu știe unde se ascunde dar e cu siguranță pitită în niște subterane, se adună în vreo clandestinitate - de unde va reveni, într-o zi, pentru a învinge și a proclama victoria socialismul. Da, da, glumă veche, știu: asupra poporului!

Acum câțiva ani (buni) s-a dat pe lângă un (pe atunci) tânăr coleg, proaspăt venit din România. Îi zâmbea pe coridoare, în lift și la cantină, s-a împrietenit cu colega de birou a acestuia (de aici și amiciția ulterioară cu fetele redacției române, probabil), era pe cât posibil în anturaj românesc. Îl bănuiesc, de altfel, că a făcut o pasiune pentru Miron Cozma, ca babele cu pieptul ciuruit de medalii care m-au „fermecat” în Piața moscovită Manejnaia, colț cu Piața Roșie, în iarna lui 1995 și în vara lui 1996.

Lucrurile s-au lămurit la o bere - la care, desigur, Natașa al nostru nu a participat: ei, bine, colegul purta, uneori, o pereche de pantaloni de piele. Ce nu știa Natașa al nostru e că pantalonii cu pricina stăteau fără vreun motiv anume pe acel cineva, recent venit dintr-o țară în care simbolistica încă nu mușcase din mărul occiental; se știa, în țara aceea de unde venise colegul, că motoriștii poartă piele - și staniștii ăia murdari de rockeri irosind tot timpul a bere; dar homosexualii în piele erau complet străini minților în curs de dezghețare.

La peștele catolicului de vinerea asta (adică la cantină, unde, vineri, unul dintre meniuri e neapărat cu pește) ne-am conversat cu Natașa. A făcut, de ceva vreme, o pasiune pentru Belarus, societatea - zice el - ideală (sau cel puțin a momentului).

Paranteză:

Acum câțiva ani, când a mai emis niște aberații marxistoide, i s-a sugerat să lase dracului decadența capitalistă, noncultura occidentală și societatea germană și să plece îndărăt, să consolideze ultimele redute post-staliniste. Poate la Tiraspol. Ei, bine, a plecat. În Lituania sau în Rusia, chiar... în fine, pe acolo, pe undeva. S-a întors după ceva vreme, cu coada între picioare. Dar continuă să creadă în utopiile comuniste.

Paranteză închisă.

Natașa e fascinat de un Belarus pe care l-a văzut patriotic și plin de fabrici - la care oamenii merg la muncă; e fascinat că proletariatului din Belarus i se oferă șansa de a munci, nu ca în Lituania lui. Nu-i vede abătuți, nu-i vede că merg înghesuiți în hârburile de autobuze fumegânde și scârțâinde, rămase din vremea societică, Merg la muncă unde construiesc autobuze moderne. Pentru export. Le cumpără Radu Mazăre.

Pentru Natașa, rus din Lituania dar și marxist, entuziasmul concetățenilor săi după alungarea ocupantului sovietic este lipsit de conținut. Rușii au făcut bine Lituaniei, zice Natașa. Au ridicat fabrici. Care, acum, zac în ruină. Iar lituanienii sunt obligați să meargă în Belarus pentru a putea supraviețui. Măi, Anatoale, lituanienii se duc în Belarus la cumpărături, că e mai ieftin. Nu și nu și nu! Natașa al nostru știe el. Lumea asta, în care a intrat și Lituania lui, e un dezastru. Păi, zice,

- Nu vezi ce se dă la televizor toată ziua?
- Păi ce se dă? La ce canale te uiți tu?
- Nu mă uit! Nu am televizor!

PS: Natașa al nostru privește peste peștele de post prăjit în cocă grasă - și peste ochelarii săi cu ramă rotundă și subțire; și admite, candid (amintind de o seară îndepărtată de duminică în compania lui Iosif Sava și Florian Pittiș), că nu a știut până de curând că Beatles au făcut și muzică, adică și altceva decât numai dum-dum-dum; și nici jazz nu-i place; Natașa al nostru, poet și marxist... Dasvidania!

Eclipse totale. Mineriada 1.

2011-06-16T00:23:00.000+03:00

Dragă eclipsă,

știu că e cam târziu și tu te pitești dar, uite, știi, aici, pe partea asta a lunii, viața merge mai departe, cu scrisori deschise de la Moni și lupi tineri care, ah, se dovedesc a fi doar niște murdari șobolani.

Azi a fost 15 iunie, unii s-au gândit la poetul care a scris-o p-aia cu „La steaua care-a răsărit”, alții au urlat ca disperații supărați că pleacă Gigi din Ghencea după ce, ani la rând, au strigat „Gigi, pleacă din Ghencea”... cine să-i mai înțeleagă?

Deagă eclipă,

de aici, de unde sunt, nu văd cerul. Ceea ce mă ajută să nu uit că e 15 iunie și - știu! - nu-s mulți cărora le mai pasă dar, iaca, au trecut 21 ani de la mineriada aia din 13-15. Și (al naibii dacă știu de ce) toată ziua m-am gândit la mineri, care, în bună parte din viață, nu văd - nici ei - cerul.

Există o poză (frate Molovata, o mai ai prin arhive?) cu un inginer neterminat, jurnalist nu neapărat dovedit, sprijinindu-se, mut, prin caschetă, cu fruntea de un stâlp, la ieșirea din subteranul minei de la Anina. Făcută în vara lui 2005 (poza).

Ieșiserăm din subteran. Acolo, la sute de metri sub lumina zilei, trei ziariști și un inginer-șef s-au auzit apelați, la un moment dat, din beznă. Haideți, bă, veniți să puneți mâna. Ne-am apropiat de voci. În întunericul păcălit de lumina palidă a lămpașelor ancorate în căștile de protecție ne-am trezit față în față cu două pete strălucind a sudoare. O strălucire murdară de zgură, la fel cum negricioși de mizerie erau și chiloții cândva albi, singura piesă vestimentară pe care o purtau, acolo, jos, la sute de metri sub lumina soarelui.

Au fost ușor derutați, chiar puțin stânjeiți, când au dat cu ochii de inginerul-șef și de trei străini. Dar acolo, jos, nu mai există șefi și musafiri. Când un vagonet s-a înțepenit nu mai contează cine ești sus, la lumina zilei - pui mâna și ajuți. Acolo jos ești, pur și simplu, ortac. Frate.

Am ieșit la suprafață și m-am înfipt în primul stâlp. Nu mai știu ce am gândit, atunci, acolo. Adunasem o grămadă de frânturi de idei. Ce-aș fi putut ajunge, cum aș fi putut trăi, unde eram acum, unde mă dusese viața, cum se prăpădiseră oameni nevinovați în subterane, cum a explodat abatajul de la Rodna a doua zi după ce trecusem pe acolo... O rafală de secvențe ca dintr-un film mut iar eu trebuia să interpretez, la pianină, partitura muzicală; partitura propriei mele vieți.

Nu mai am acea fotografie dar mi-o amintesc bine. Eram disperat și furios, extenuat și depresurizat. Și mi-am văzut, mai apoi, de viața mea.

Șase luni mai târziu, la Anina...

Am urcat la suprafata. Iesit din colivie, mi-am sprijinit casca de primul stalp intalnit, am privit neputincios pamantul si le-am multumit lui Dumnezeu si profesorului de mecanica pentru examenul picat si pentru anul pierdut. A fost motivul pentru care am renuntat la Facultatea de Mine. Era deja anul 1991. Lumea se schimbase.

Noroc bun?

Drazen și Vlade

2011-06-14T15:19:00.002+03:00

Peste 11 zile se împlinesc 20 de ani de când, la 25 iunie 1991, Zagrebul a decretat „dizolvarea asocierii cu Iugoslavia”, ca urmare a unui referendum organizat mai devreme, pe 19 mai. Au urmat trei luni de moratoriu solicitat de Comisia Europeană, în speranța că independența Croației va fi acceptată la Belgrad; între timp, în iunie și iulie, armata iugoslavă și dezertorii ei sloveni au mimat un scurt război încheiat cu despreinderea micii republici aproape land austro-german. În iulie, ostilitățile s-au mutat, însă, în Croația. Ce-a urmat...

Există un documentar în șase episoade realizat de canalul american de sport ESPN care vorbește despre ruptura iugoslavă în cuvinte pe înțelesul unei națiuni consumatoare de baschet pe pâine. Personajele documentarului sunt Drazen Petrovic și Vlade Divac - cele două staruri ale ultimei selecționate a Iugoslaviei, vedete, amândoi, în campionatul american de baschet. Unul croat, celălalt sârb.

Letea. Cai, oameni şi nisip

2011-06-12T16:47:00.003+03:00

Cum scrie şi la lege, cârciuma din sat nu serveşte ţigări minorilor – dar nici majorilor, pentru că stocul, refăcut o dată pe săptămână, s’a cam terminat de cu joi seara. Azi e vineri şi'acum e cam dimineaţa iar transportul cu aprovizionare soseşte, după legea locului, noaptea târziu, spre zori; de abia sâmbătă la opt, când se deschid, cele două supermarketuri şi cârciuma din sat vor avea iarăşi ţigări. Prea târziu, vorba ceea, cu bancul despre greier şi cai: calul plecase.

Calul chiar plecase!

La cârciuma din sat stau două mese sub streaşina verandei; ambele de fier vopsit albastru, ca şi cele câteva scaune, unul dintre ele gata oricând să se scufunde în nisip cu povestaş cu tot, spre deliciul sătenilor; hai, noroc!

La cârciuma din sat, dinspre televizor cântă un post românesc de muzică dance. Suavele dizeuze n'au habar dar sunt perturbate, din când în când, din uşa cârciumii, de mugetul unei văcuţe întârziate pe uliţă în aşteptarea vreunui stăpân şi mai întârziat. Trei puştani care, luaţi aritmetic împreună, cochetează cu vârsta legală, bat uliţa cea mai dreaptă a satului călare pe un motor fără plăcuţe de înmatriculare. Când huruiala, în sfârşit, s’a stins se mai aud doar cucii şi greierii, broaştele din canal, rumegatul absent al vacilor plictisite de atâta aşteptare şi, din când în când, câte un nechezat.

Timpul s'a tot scurs în voia lui, molcom şi monoton, băltind ca Dunărea în Deltă. Poate că a mai şi stat în loc, din când în când, aşa cum stă praful suspendat, minute bune în urma copitelor placide sau a roţilor care au răvăşit nisipul fin. Ai putea crede că gravitaţia nu îşi respectă legea, aici – deopotrivă cu restul normelor universului, intrate, mai toate, în grevă.

În nopţile fără lună, deasupra grindului Letea cerul este doar un lung şi lat covor alb – cum numai în cărţile ilustrate îl mai poţi vedea, în întreaga’i spledoare desenat din amintiri şi presupuneri, cu tot cu stele bănuite şi greu de spus dacă între timp nu s'au prăpădit. Şi, în tăcerea scârţâindu'ţi prin urechi ca firele de nisip printre dinţi, parcă ai vrea să crezi că's, pe sus, pe acolo, unii rătăciţi prin Calea Lactee sau aiurea făcându'ţi semne. Poţi sta mult şi bine cu ochii pierduţi în puzderia de lumini – nici stelele cerului nu par a mai mişca.

La fel ca viaţa şi obiceiurile oamenilor, molcome şi monotone, băltind ca Dunărea în Deltă.

Uneori, însă, chiar veşnicia refuză să mai fie ce'a fost cândva. Mai clachează şi paradisul. Într'una dintre nopţile fără lună ale lui mai, greierilor şi cucilor le'a fost dat să audă cuvinte grele, spuse la şi cu draci de reprezentantul oficial al oamenilor locului. I'a cam ieşit pe gât să tot audă vorbindu'se cum nu s'a prea mai vorbit de prin băncile şcolii, cândva, demult, când Pădurea Letea nu era altceva decât o nuvelă de Traian Coşovei într'un manual de gimnaziu, cu un comentariu literar dictat de profa de română şi învăţat, eventual, pe dinafară pentru o notă de premiant.

S'a săturat să se tot vorbească despre consătenii lui care îşi vând caii pentru un rest de portofel găurit. Ei, şi? O sută de lei noi, un milion vechi pentru calul suit în remorca samsarului. O avere pentru cei de pe aici, spune, lăsând să'i scape din când în când câte un of, şoferul, un Caron vâslind, printre dune şi stuf, prin albia unui Styx secat, nu o luntre ci o camionetă prăfuită care duce şi aduce oameni şi raniţe, plicuri cu bani, ţigări, reţete şi medicamente.

Nimic nou sub soare. Unii o spun cu indiferenţă, alţii cu furie. Caii din grindul Letea se tot sălbăticesc, de'o mică veşnicie. Dau iama în câmpuri şi pasc ce apucă. Dacă s'ar putea stuf. Dac'ar da de cânepă, sigur s'ar apuca să cânte.

Iarna, când adormita Dunăre a Deltei zace îngheţată, se'aude că se pun să roadă scoarţa copacilor din pădurea ce le e casă, aşa cum puştanii în criză de calciu scurmă cu degeţelele lor boante şi pufoase pereţii casei părinţilor şi ling, apoi, varul de sub unghii. Bine că pe ăia micii nu se gândeşte nimeni să'i trimită la abator...

Din vreme în vreme, caii grindului Letea se strâng în câte o carte poştală numai bună de fluturat pe sub nasul unora, curioşi să vadă Europa aşa cum arăta ea cândva.

Şi, tot de'o mică veşnicie şi tot din când în când, câte un samsar le mai aduce aminte vechilor proprietari că au abandonat acolo, printre dune, pe unde creşte păşune din nisip, cândva, demult, câţiva armăsari şi haremurile lor de iepe. Care, între timp, în toţi aceşti ani cât o mică veşnicie trecuţi fără să le mai ţină cineva socoteala, s'au cam înmulţit cât grindul, cu păşunea şi pădurile sale, cu greu mai poate duce.

Cum unu şi cu unu musai să facă doi, iar doi e prea mult, cineva trebuie să dispară. Samsarul, cu milionul său vechi şi găurit, e mană cerească pentru dilema grindului. Cred unii dintre localnici. Alţii spun că nu. Şi ar mai fi şi o mână de oameni pentru care treaba e simplă: trebuie împăcată şi iapa şi iarba. Cel mai greu, însă, aici, în Delta Dunării, unde timpul, atunci când nu stă în loc, curge altfel, poate chiar îndărăt, este să faci oamenii să te asculte. De abia după ce ţi'ai dat viaţa încercând asta poţi încerca să te gândeşti la a'i face să te înţeleagă. Sustenabilitate, scuzaţi blasfemia, ştiu că nu are ce căuta aici, nu se poate conjuga. Nu pentru că ar fi substantiv ci pentru că nu este palpabilă. În lumea lui mie ce'o să'mi pice ieri din treaba asta?, proiectul şi utopia sunt himere, ca goana cailor alergaţi de tăunii care i'or scoate din păduri de cum s'or opri ploile şi'o da toropeala. Profitul care nu apare ieri nu există.

De toate astea, însă, cailor nu le pasă. Aşa cum nu le'a păsat nici de alte mori de vânt; nici măcar când înainteau spre nicăieri sub şaua lui Don Quijote.

PS: altfel începuse toată povestea; dar prea multe s'au spus încrâncenat despre caii din Letea şi toată odiseea lor din urmă ca să mai vin şi eu să cânt aceleaşi partituri pe o altă voce; aşa că din documentarea făcută acolo am decis să las în urmă doar cele de mai sus.

Matrix analog

2011-06-08T21:58:00.001+03:00

În poza cu margini zimțate, mușcată de ani, domnul în pantaloni de stofă ancorați în bretele poartă o cămașă lejeră, de vară, cu mâneci scurte și dungi verticale despre care, asmuțit de strălucirea lăptoasă a soarelui din această dimineață, mă simt îndreptățit să le bănuiesc albastre, cam ca cerul spre Răsărit în ceasurile dimineții. Se sprijină într'un baston frumos lacuit, maron, cred. Părul cărunt face parte din moștenirea genetică și blazonul familiei - îl poartă și sexagenara de lângă, îl va adopta, cândva, mai târziu, și tinerica de alături, al cărui plod privește nătâng din subsolul unui colț al fotografiei zimțate, 9x13, format peisaj, imprimată pe la ceasurile serii și așezată, mai apoi, pe hârtia peste care s'au tot așternut, de atunci, decenii unul după altul, vreo patru.

E uimitor cât viitor se'nghesuie în mogâldeața aia de câțiva milimetri pătrați de hârtie - pe care, se vede treaba (se citește pe fața lui!) l'au cam alergat să încapă în albumul de familie.

Când am întors, la semafor, privirea, să'l mai privesc odată îndepărtându-se mi s'a părut, pentru o clipă, că întregul univers se trage din acea fotografie îngălbenită în cutiuța albastru cu amintiri a dinastiei.

Postare în lucru. Scrise'n palmă, între staţii.

2011-06-08T12:51:00.001+03:00

- "Nu ştiu să beau coffee-to-go. Cartea lui Brăduţ poate confirma."

- "Merele asiaticei"

- "Nas acvilin, feţe lungi, ten livid"

- "Palma şoferului în capul compostorului electric"

Atenţie, uşile se închid automat!

Diminețile unui navetist. The greatest shits.

2011-06-06T23:54:00.002+03:00

Și vulpea, cât era ea de vulpe urbană, și-a făcut treaba între șine, ignorând două coțofene ce țopăiau câțiva pași mai încolo/ După care s-a întors, adulmecându-și creația. Era a ei!

Putea pleca mulțumită.

Ceea ce a și făcut!

Postarea de sâmbătă, 1975

2011-06-06T00:40:00.002+03:00

Domnul din imaginea de mai sus este colegul Vlad Drăghicescu (din categoria „dragi tovarăși și prieteni”) văzut prin filtrul nu știu cărei aplicații. Care chestie m-a inspirat puțin, așa, de un mic delir la cotitura dinspre luni a duminicii, și n-am vrut s-o las doar o altă notă de subsol!

Așa vei arăta pe la mijlocul anilor 70? Domnule, te citesc om serios. Cercetător la IPROCHIM, cu servietă de piele toată roasă, din care, pe la ceasurile 10, vei fi scoțând pachețelul cu gustare. În studenție ai cochetat cu mișcarea hippie, poate sub impresia „independenței” lui Nea Nicu din 68, dar cum trebuia să prinzi bursă, mai mult de doi-trei centimetri neregulamentari de păr în plus n-ai îndrăznit. A, și purtai o geacă de blugi cumpărată din diurna la un congres în Ungaria.

Acum mergi zilnic la servici, o cămăruță cu vedere spre curtea interioară, cu pereții verzui de igrasie și fișeturi încorporate în pereți, de o parte și de alta a ușii capitonate cu stofă vișinie ciupită de vremuri și margini de vinilin maro fixate cu pioneze; mergi îmbrăcat, zilnic, în același costum Confecții Brăila, închis la culoare, cu croială desuetă, tot mai desuetă, și cu umerii plini de mătreață...

Din când în când îți rezemi coatele pe biroul zgâriat și ros de vreme, mirosind a sugativă din hârtie ușor mucegăită și pătat pe la colțurile răsucite (urechi de măgar) ale calendarului de anul trecut, plin de aide-memoire-uri improvizate, scrijelite cu penița tocită a unui toc Flaro; îți rezemi coatele și te prăbușești în disperare, gândindu-te cu ciudă ce bine o duc foștii tăi colegi bursieri care au fugit din țară, atunci, când ați fost la Budapesta, și lucrează în cercetare pe undeva prin Vest...

Later update - răspunsul lui Vlad:

Abandonand, tacit si ireversibil, gandul de a-mi cauta fericirea profesionala in cercetare, domeniu care deja imi macinase prea multe nopti, mi-am indreptat gandurile si tineretea inca neconsumata inspre alte taramuri socio-profesionale. Intr-o dimineata de noiembrie, scaldata intr-o ceata laptoasa, mi-am soptit ca voi incerca sa fiu gazetar, tocindu-mi camasa socialista pe birouri imperialiste, duhnind a cognac si sex.

Mici și saxofoane în Klein Istanbul

2011-06-04T22:20:00.004+03:00

Au încercat, în buricul târgului, în chiar orașul vechi, și Iulian, și Marian. Foarte bine poziționați. Dar nu le-a mers. Unul a schimbat repede și i-a zis Toro Negro, altul a băgat-o pe bucătărie italiană.

Fie numai nouă ne place, fie... Nu știu, nu am studiat problema, nu m-am prins de ce bucătăria noastră, aia de care suntem tare mândri, nu prinde afară. La Paris, sub Turnul Eiffel, la colț de stradă, este un restaurant românesc, dar, probabil, supraviețuiește în special de pe urma vecinătății cu ambasada. În Germania - la Köln, cel puțin - nu e vad. Drept e că sarmalele fac mai degrabă cu ochiul dintr-o bodegă turcească îmbibată cu miros de Döner iar micii au trecere în tavernele sârbești sau croate sub formă de cevapcici. La mămăligă nu se prea înghesuie neamțul care n-a auzit decât de Polenta. În rest...

Doamna Pittiș se mai încumetă la un mititel, dar numai dacă îi spui din vreme că ți s-a făcut poftă. Și am mai mâncat mici la o întâlnire a sașilor din zona Gummersbachului. Neamțu' cât e el de neamț, dacă vine din Ardeal, bagă - măcar așa, de sărbătoare - câte un mic balcanic.

Nici cu muzica nu merge altfel. Pe Schildergasse, principala arteră comercială a orașului, băieții, cu acordeon, saxofon, taragoată, tamburină și ce-o mai fi, au dat-o, la început, pe cafe concert. Un cafe concert cu înflorituri și ciucurei, drept e. Mai un Valurile Dunării, mai un Champs Elyssee, mă rog, pe sufletul doamnelor sensibile, recent pensionate și cu dor de ducă. Pigmentate, desigur, cu triluri jucate din degețel, pe instrumentul de suflet, ca la Țăndărei. Hei, heeeeeeeeeeei, ilailaila!

Câteodată, în pauzele dintre două reprezentații, băieții bagă, așa, în surdină, s-audă numai ei, de-ncălzire, una scurtă ca pentru gugulani, la rugă la Bouțari.

De-abia, însă, când s-au prins că orașul nu mai e german (german, nu deutsch, Deutschland - cu triburile sale barbare - e dincolo, pe malul drept al Rinului; pe stânga, dincoace, a fost Colonia, a fost Germania, au colonizat și civilizat romanii, da?) ci de-a dreptul otoman au dat cu adevărat lovitura. Așa că băieții au învățat frumos pachețelul minimal de vorbe turcești, dar nu-i întrerupeți în mijlocul versului, că le-au învățat pe dinafară și vor fi obligați s-o ia de la început. Și nu mi-e de ei sau de munca lor, dar de când au dat-o ca pe Taksim nu mai poți trece pe Schildergasse, c-o blochează dansatorii neautorizați din buric.

PS: în Bruegel, piano-bar cu pretenții, pe Hohenzollernring, strada cu cluburi de fițe, cântă, din când în când, Flavius Teodosiu și trupa lui de muzicieni (sau muzicanți) din România; în trupă, printre onstromentiști, tatăl (sau fratele) lui Marcel Pavel; în repertoriu, între altele, cafe, șansonete, Gloria Gaynor, latino; unul dintre ghitariști face antren, aruncând spre ringul de dans cu „vamos! vamos!”, până când, din ring, Dodo îl privește lung și îi aruncă îndărăt un „hai, măăăăăăăă! vamos, ai?” - moment în care rumânul nostru trece, cuminte, pe mai exersatul „haide! haideeeeeeee!”

Ilustrată dintr-o vreme în care se mai trimiteau cărți poștale scrise de mână

2011-06-03T19:20:00.008+03:00

Gata pauza! S-a terminat! Capu' la fund!

Dacă-mi aduc bine aminte, arătarea ce se ivi de după colț, înaintând în contre-jour prin lumina începutului serii de vară, ne-a cam tăiat respirația. Pe acolo nu mai trecuse vreodată așa ceva, nici unul dintre noi nu mai văzuse deși cu toții auziserăm c-ar exista. Se prelingea pe stradă, apropiindu-se. Ajuns în dreptul nostru, s-a oprit. Respira greu. Oricât de dezghețați la minte am fi fost, priveam nedumeriți, neîncrezători, surprinși, umiți. Acel animal, desigur, nu exista!

Pe Terry Jones l-am cunoscut într-o vacanță. Vara lui 91 sau 92, cred. Nu, nu e vorba despre idiotul acela de fundamentalist care a dat foc Coranului, nici despre Terry Jones din Monty Python. Altul, că-s mulți iar numele e chiar banal.

Cred că era o seară de vineri, pentru că a doua zi urma să facă o pauză, pe drum, pentru a asculta - pe unde scurte (sau pe unde lungi?) transmisiunea BBC World Service a etapei engleze de fotbal. A luat colțul străzii, ivindu-se călare pe bicicleta cu care își propusese să facă turul lumii, A oprit în fața noastră. Rezemam, oh, dolce far niente!, zidul curții Catedralei ortodoxe, gașcă de rockeri, poate cea mai faină gașcă pe care a avut-o vreodată Oravița (da, știu, fiecare alt orăvițean poate spune același lucru și cred că și eu mai pot nominalza cel puțin două alte găști la fel de „cea mai faină” din care, acasă, am făcut parte de-a lungul anilor): Bata, Piți, Boracu, Șobolu, Slayer, Nicu, Zambilu, care, pe vremea aia - chiar și în fața arătării - n-avea cum să își imagineze că-ntr-o zi i se va părea o nimica toată să pedaleze dintr-o bucată de la Güttersloh la Hannover, 250 de kilometri (sigur am lăsat câțiva pe afară!). Ah, era să mă uit pe mine. UPDATE: Mihai „Oacă”.

Era o vreme în care încă nu descoperiserăm vechea baie comunală și rostul ei real - fusese cumpărată de o familie nu pentru a o reda circuitului igienic public ci pentru a avea unde să bea fără să mai plătească altora adaos comercial și „păstrează restul”. Era o vreme în care nu dădeam atenție puștoaicelor de trei sfert de metru roind, pe atunci, în jurul nostru, vipurile cartierului - și care, astăzi, nu cred că ne-ar mai băga ele în seamă!

Nu mai știu dacă Terry a despăturit harta sau ne-a cerut, pur și simplu, să-i indicăm direcția spre Anina. Din ce-mi aduc aminte, ne-a luat ceva timp să ne dezmeticim și să-i arătăm că e pe drumul cel bun. Minunăția coborâtă de pe bicicletă ne-a întipărit pe fețe fie un zâmbet, fie o expresie tâmpă - cert e că omul s-a apucat să ne vorbească. A fost ca la circ, după numărul de levitație, când magicianul ordonă trezirea (sau ca maimuțele în fața îmblânzitorului). Și amiciția s-a legat repede.

Nu știu ce-o fi fost în mintea mamei când s-a trezit în curte cu fi-su însoțit de un necunoscut cu bicicletă, cu pantalon de cvasiblug trei sferturi și tricou prăfuit, cu bocanci în plină vară și neras de câteva zile. Când i-am spus că l-am invitat să înnopteze la noi a râs, așa, mascându-și, parcă, niște vorbe dulci. Cu vreo cinci ani în urmă îi mai adusesem o asemenea arătare, un rocker pletos cules din trenul în care am stat ore bune înzăpeziți pe ruta Timișoara - Oravița. Și pletosul dintâi, sunetistul celei mai faine trupe rock românești din ultimele decenii bune, trebuia să ajungă la Anina, unde era inginer stagiar. Bref: aveau deja antrenament, ai mei!

Terry a apucat să se spele după care l-am scos la o bere, cu mai sus pomenita gașcă. Pornise, din Londra, să dea ocol lumii pe bicicletă, fusese - între altele - șofer pe o dubiță care distribuia lapte, avea un frate, Steve, care îi cofinanța călătoria, sponsorizându-l în calitate de scriitor și proprietar al unei edituri care publica doar cărți de non-ficțiune, mai precis, cărți despre istoriile murdare ale orașelor britanice. Un fel de Infractoarea Mov. Din întregul bagaj cu care călătorea, cel mai mult ținea la tranzistorul său, aparatul de radio portabil, cu baterii, pe care prindea BBC-ul și care, mai ales, îl ținea la curent cu tot ce mișca în fotbalul lăsat acasă. Auzise de Steaua dar nu înțelegea de ce ai vrea să ții cu o echipă care a jucat două finale de cupe europene și pe una a câștigat-o numai pentru că vremelnic s-a dovedit a fi cea mai în formă dintre competitoare. N-ar putea să țină cu ManU sau Arsenal sau Liverpool, pentru el există doar o singură echipă - Charlton Athletic, fie că mai apuca din când în când Premier League, fie că juca jos, tot mai jos. Pentru el - și pentru alți nebuni din periferia aia sud-estică a Londrei, nu departe de meridianul zero - nu conta decât echipa din The Valley, stadionul din Charlton Park, plin la fiecare meci, indiferent de eșalon.

A refuzat să doarmă în casă. A scos din bagajul ancorat pe bicicletă un cort instant (altă drăcovenie pe care nu o mai întâlnisem) de o persoană și l-a instalat sub acoperișul depozitului de lemne din curtea copilăriei mele. Ar fi fost, totuși, o nebunie să urce, la lăsatul serii, 20 de kilometri. Sau mie îmi părea așa. Atunci.

Dimineața a acceptat să intre pentru o cafea și o gustare, am mai schimbat câteva vorbe și dus a fost. După câteva luni am primit o carte poștală (era o vreme când se mai practica sportul ăsta - trimisul vederilor scrise cu mâna) din Thailanda. El ajunsese acolo; bicicleta nu. Scăpase fără să îi fie furată în România ca să i-o fure cineva în Orientul Mijlociu. Și-a luat alta și și-a văzut de drum. Parcă am mai primit un semn de la el de prin State.

În 1996, când football was comming home, l-am căutat și-am dat de el, înaintea europenelor de fotbal, avertizându-l telefonic că aș putea ajunge prin Anglia. N-am ajuns. Vize, student, leafă mică, alea-alea...

Și, iaca, am ajuns cu postarea asta iarăși la fotbal, de unde plecasem, cel puțin înainte de a mă așeza să rumeg în scris niscai amintiri. Am rămas, după întâlnirea cu Terry, cu (recunosc) puțină invidie, cu pofta de a bălăuri și ideea aia a lui despre echipa de fotbal pe care iubești indiferent de liga în care aceasta a ajuns. Așa că, dacă vă simțiți împliniți și curățați și mântuiți, retrogradați-o pe Poli și rămâneți cu liga voastră cinstită (Mariuse, ai înțeles ce ai vrut tu, te credeam mai inteligent decât al-de Geambașu & restul de numărători de vincluri - a propos, știi de unde vine? - dintre picioarele amantelor de pălitori cu bocancul în loptă. Ți-oi desena eu cândva, când ne-om întâlni la o bere).

Numai să se termine odată cu toată alba-neagra asta, cu luatul greu al deciziilor, de parcă ei ar fi balanțe, nu eu. Dacă a încălcat ceva reguli, să se aplice regulamentul. Vorba lui Cristian Chie (frate, mai actualizezi blogul ăla?): „om găsi noi cumva să vedem pe net și meciurile din divizia C”. Și, când o fi să ajungem, mergem și în tribune să vedem echipa aia care joacă pe Dan Păltinișanu aka El Monumental. Oricum, Steaua, Dinamo și restul d-ale voastre n-or să strângă veci pururi atât public cât s-a adunat la un Poli - FC Bihor din divizia B! Pe UTA n-o pomenesc, Aradul în fotbal nu există!

Vin imediat!

2011-06-02T18:27:00.000+03:00

Lucrăm pentru dumneavoastră. Ne scuzați de deranj. Mulțumim pentru înțelegere.

Uite, de aia încă mai iubesc eu România, domnule Victor Rebengiuc!

2011-05-31T20:29:00.000+03:00

Națiunea română, cât o fi ea de națiune, așa cum e ea, a avut, în istoria sa recentă, mai mereu goală de conținut și schingiută pe unde s-a putut, câteva momente astrale.

Mulțumesc, domnule Victor Rebengiuc.

A propos: să știți că am un prieten care vrea să-și facă fabrică de hârtie igienică. De destinatari nu ducem lipsă.

Bă, e a lor! Da?

2011-05-30T23:42:00.000+03:00

Mă înţelegi acum de ce îmi e frică pe autostradă, chiar şi în Germania?

Sincer să fiu, nu chiar. Poate că sunt eu de vină, poate's naiv, poate inconştient. Dar aş putea găsi o explicaţie: proasta asta, după ce şi'a permis carnet şi maşină (sau maşină şi carnet) îşi va permite şi să iasă cu ele din ţară; şi s'ar putea nimeri cândva - ea sau alţii, asemeni ei nişte replici de Genică Boierică ai şoselelor patriei - în calea mea, acolo unde fiecare ştie să le poarte altora de grijă pentru că vor să fie trataţi la fel.

Pe ea a apucat'o în plină autostradă. Ţine o coloană întreagă pe banda a II-a, în vreme ce banda I e goală cât vezi cu ochii înainte şi'ndărăt. Dar banda I nu e demnă de lămâia ei cât toate zilele. Dintr'odată opreşte. Pur şi simplu opreşte maşina. Acolo. Pe banda a II-a a autostrăzii, în faţa unei întregi coloane înaintând spre Bucureşti în urma şi ritmul ei. Coloana? Păi coloana se fereşte pe cât posibil să'i intre în fund. În schimb, se naşte un carambolaj monstru pe banda I, pe cea de avarie şi chiar pe arătură. Vreo zece maşini, ca la biliard. Numai ea, senină, rămâne pe banda a II-a, încremenită, pornindu'şi avaria. A auzit ceva suspect, acolo, în maşină. Şi s'a speriat. Aşa că a oprit. Acolo. Pe banda a II-a, în faţa unei coloane, acum răvăşită, ca la Verdun.

Mâine, probabil, o va lua de la capăt.

Pe strada ce vine dinspre Calea Victoriei către Piaţa Amzei, în miezul unui cartier plin de veleităţi şi ambiţii, îşi fac veacul, pe trotuare, maşini parcate anapoda, cerşetori pleznind, periodic, cu ceafa, tabla porţilor de garaj sau tencuiala gardurilor, vânzătoare dubioase de garofiţe şi muncitori în pauză de bere călare pe lăzi de plastic. Slalomezi printre ei şi ţi'o furi din toate părţile de la umerii bezmeticilor care ies din curţi fără să se asigure, fără să le pese că năvălesc barbar într'un spaţiu public traversat şi de oameni nevinovaţi. Dau iama de prin ganguri îndopate de gunoaie sau din curţi cu ziduri putrede, dau nas în nas cu tine şi nu schiţează nici un gest de fereală, dacă nu te salvezi singur te scutură cu sălbăticie şi'şi văd de drum fără să spună o vorbă, după ce te'au înţepat aspru în ochi, când privirea de şobolan urban hănit din ghena societăţii te'a descoperit în traiectoria lor. Strada le aparţine, e bunul comun, adică al nimănui, al tuturor, al celor ce o merită, a celor ce au câştigat'o la barbut, cu pumnale şi picioare în gurile altora care nu scuipă la fel de tare înjurături şi coji de seminţe.

Strada e a lui, trotuarul e al lui. Banda a II-a e a ei. Nu trebuie să dea socoteală nimănui. Cere, în scimb, socoteală altora. Necunoscuţilor. Ea, ela, ei, ele... toţi.

Pe strada ce vine dinspre Calea Victoriei către Piaţa Amzei, în miezul unui cartier plin de veleităţi şi ambiţii, în urma domnişoarei cu chow chow în lesă întorc, lung, privirea cerşetori pleznind periodic, cu ceafa, porţile garajelor şi florărese dubiose înfingându'ţi, de undeva de jos, un buchet anemic de garofiţe roz. Dezamăgite, întorc privirea, măsurând mersul domnişoarei cu chow chow în lesă. Poate că ar trebui să'şi facă, maică, un copil, nu să plimbe căţei...

S'au întrebat destui, zilele astea, ce'i face pe unii să fie săritori şi solidari întru cauza cailor cum nu foarte des au făcut'o pentru oameni. Nu ştiu răspunsul, îl ştiu doar pe al meu: caii nu i'au prea dezamăgit aşa cum au făcut'o oamenii. Ea, el, ei, ele... toţi.

Îngerul a plătit cotizaţia de partid?

2011-05-24T21:37:00.001+03:00

N'am avut mai nicicând cine ştie ce afinităţi pentru scriitura lui Fănuş Neagu, accept că a avut verb şi culoare dar mie nu mi s'au legat (încă?) într'un tot unitar rotund şi fluid. N'am să fiu nici acum ipocrit, căinându'l sau vorbindu'l numai de bine. Nu'l vorbesc deloc. S'a dus, asta e. Atât i'a fost. Toţi ne ducem, cândva, mai devreme sau mai târziu - şi nu sunt cinic, doar citez (din memorie, y compris aproximativ) începutul unei scrisori deschise pe care scriitorul a trimis'o de pe patul spitalului, nu cu mult timp în urmă, unora, nici nu contează cui.

Sunt de acord că s'a cam stins, cu Fănuş Neagu, o generaţie a literaturii române. Pentru că nu făceau rating şi nu le scăpa virgula între subiect şi predicat, prin fraze care, invariabil, încep cu "deci", nimeni nu le-a spus vreodată Generaţia de Aur. Cel puţin până acum...

Ce mi'a atras, însă, atenţia în mod deosebit este textul scris pe blog, astăzi, de Ion Iliescu. Finalul, mai exact.:

Memorie eterna marelui disparut !

Nici în faţa eternităţii, liber-cugetătoarea Bunicuţă nu trădează şi nu se dezminte!

În numele secerii, al ciocanului şi al flamurei roşii! Aşa să ne ajute Marx!

Filosofeli cu rădăcini cabaline

2011-05-23T02:16:00.002+03:00

De citit filosofie s-ar fi nimerit bine să spun c-am început când, iaca, era cazul. Dar nu, la vremea aceea încă aveam o problemă cu conjugarea, la persoana I singular, a verbului a citi, spre marea bucurie a lui a bălăuri, a uita să te mai întorci de pe-ale dealuri și, mă rog, altor alternative oarecum sinonime.

A urmat momentul acela când în viața mea a început să plouă cu recomandări. Draga de dirigintă, doamna Mariana Ranga, profă de științe sociale, a văzut în mine un gânditor în devenire. Dar, ghinion!, a învins lenea, trimițând deslușeala și aprofundarea fenomenologică și de alte facturi la o plimbare metafizică prin colțurile neaerisite și curat împăiănjenite ale minții și sufletului.

Apoi, cândva, s-a produs declicul. Și, asta, pentru că era al naibii de cool să citești filosofie, nu mult, doar cât să îngheți conversația în momentul gurilor căscate, mute de admirație.

După care a venit prima deșteptarea: filosofie de-amorul conversației. Filosofeală în stare pură, de parcă am fi spicuit din maculatorul în care Gigi Becali îi trimitea lui Dan Pavel învățămintele trase de el din cărțile conspectate cu markerul în mână.

Ajuns bătrân am înțeles că rostul lecturilor filosofice este de a te face să înțelegi. Dar dacă n-am înțeles până acum, la ce bun să mai încerc?

Pe onoarea mea că această postare a început, de fapt - pe A2, autostrada care vine, mergând spre vest, dinspre Berlin, trece pe lângă Bielefeld și se încrucișează, la un moment dat, la margine de Dortmund, cu A1, care coboară dinspre nord și mă ajută să ajung la Köln - cu gândul la o discuție derivată dintr-o poză făcută la ferma de lângă Brăila unde oameni cu sau fără știință de biologie și medicină veterinară își dau sufletul să execute conștiincios ceea ce lui se cere, întru binele unor bidivii smulși din ghearele morții. Și s-a găsit cineva să se întrebe cu glas tare (sau cu tastatura la vedere) dacă salvarea nu a venit contrar voinței acelor cai. Și, zău, nu înțeleg cum am putut să deraiez astfel. Karma, probabil, degajându-mi gândurile negre. Sau, poate, Brentano, care încerca să ne facă să înțelegem că rolul minții este a se afla în miezul lucrurilor. Deh, filosfeală de mai, noaptea, târziu...

Drumul lung și grija altuia

2011-05-22T18:31:00.003+03:00

O româncă, plecată prin lume, a publicat un roman, scris în limba țării în care s-a măritat.

Alți câțiva români s-au uitat cu suspiciune la știre și la coperta cărții și au decretat: „Nu avea cum să scrie ea această carte. Ea e nebună. A fost încurcată cu un arab și s-au certat până a venit poliția”.

Eu atâta am avut de spus!

PS: un alt român mi-a spus că e foarte fain scris, romanul; acel român, însă, nu este demn de a fi citat ca o sursă credibilă deoarece are un mare defect - a citit romanul!

Postarea de sâmbăta asta: extraordinara întâlnire la miez de noapte cu omuleții verzi

2011-05-21T02:48:00.001+03:00

- Ați avut noroc, îmi zice.

Mă uit lung la el și nedumerit, suficient cât să se prindă, prin noapte, că eu nu i-aș zice neapărat noroc.

Miez de noapte fără puțin, ora cea mai bună pentru cumpărături la supermarketul din colț, singurul cu program până la 24. Puhoaiele întoarse de pe la slujbe, care sugrumă de regulă casele pe la ceasurile serii, au adormit cu televizorul pornit; cărucioarele nu mai încremenesc abandonate de-a curmezișul în fața raftului cu brânzeturi la preț redus în prag de expirare; străzile-s și ele aerisite.

Îmi iau pâinea, intru în mașină, ies din parcare, mă asigur din mers și-mi văd de drum prin noaptea pustie (se dăduse stingerea până și la negrii care-și fac veacul sporovăind zgomotos la o bere în ușa magherniței scorojite, cu ziare îngălbenite în geam, de sub calea ferată, vis-a-vis de AfroShop). Mă pregătesc să virez la stânga. Încetinesc, prudent, fără să opresc de tot mașina la indicatorul de stop, cum scrie la carte. Și iată-mă ajuns în colțul casei.

Dintr-o dată, în spatele meu se făcu zi. O zi de un albastru rece, pâlpâitor. Cred că așa a simțit și ariciul, când i-am băgat blițul în ochi.

Mă uit în retrovizoare. Retrovizoarea se uită în altă parte. Se uită la cele două generatoare de zi în miez trecut de noapte. Între ele se văd niște luminișe calde, portocalii. Pîîîîîî... O... Da, O! Tîîîî... Sîîîî... A, ok. STOP! Păi, dacă STOP!, hai să stop. Nu de alta, dar stroboscopul îți poate suci mințile. Mai bine să cooperirăn, zic.

Opresc mașina, cobor geamul, dau muzica mai încet, trag un fum și aștept. Îl văd apropiindu-se prin oglinda din stânga. E verde. Cum scrie la carte. Nu foarte mic, statură umanoidă normală, față ușor ascuțită, păr blond tuns regulamentar, ochi albaștri (mai puțin bulbucați decât m-aș fi așteptat!), undeva pe la 75 de kilograme, să tot aibă vreo 30 și ceva (nu prea mulți) de ani. Nu știu ce număr purta la picior, sper să mă iertați.

Își apleacă, din gât, capul spre geamul deschis al portierei. Îmi vine să-i ies în întțmpinare, să scot capul pe geam și să strig Pick me! Pick me! Me! Me!, ca în copilărie când ne uitam, Vali și cu mine, printr-o lunetă (prost) improvizată, după ozn-uri și ne miram că nu le pică fustele în cap fetelor.

- Ausweis, bitte! Și permisul. Și mai mormăie ceva.

Mai bine opresc muzica. Îi dau cele două documente. Mă îndoiesc, totuși, că am în portact mormăiala aia din coadă. Mă uit atent la el. Două din trei, cred. Nu pare că m-am comportat pe placul omulețului verde.

- Mmmmmmm...mașinii, zice, ușor iritat.

Mă aplec spre torpedou - care o mmmmmmmmm fi ăla? Hm... să încerc asigurarea obligatorie. I-o arăt. Iritarea rezistă.

Zdrang, se aude. Nu, nu cred că celălalt omuleț verde (mult mai înalt, trecut de 90 de kile, proponderent masă musculară, blond periuță și încă o serie de mici detalii irelevante care ar lungi inutil această paranteză) și-a băgat pumnul prin capotă. De fapt, fusese fisa (glumă de babalâci ca mine, care am mai prins telefoanele cu fise)! Omulețul verde de la portieră (ah, poartă mănuși de unică folosință) vrea certificatul de înmatriculare. Trei din trei. În mod surprinzător, iritarera rezistă.

- Mmmmmmm...mașinii, zice, ușor iritat.

IAR? Mai tragem o dublă?

Ah...Ach, sooooooo! Motorul mașinii! Să-l opresc!

- Ați băut ceva?

Da, suc, tocmai l-am cumpărat.

Iritarea rezistă. Rezistă. Rezistă.

- Vreți să coborți din mașină, bitte?

Nu vreau; dar dacă ne jucăm, de ce nu!

Nu vreți, întreb eu, acum, să mutăm mașina cinci metri mai încolo, în fața casei, unde e loc de parcare?

- Nein!

O lăsăm aici, dublură la mașinile deja parcate?

- Kein Problem.

OK, dacă zice omulețul verde, e pe răspunderea lui. Așa am fost învățat să îi răspund și organului de la examenul de carnet, dacă ar fi vrut să mă bage pe sens interzis și în alte capcane dintr-astea.

Sigur nu vreți să parcăm?, insist.

Iritarea rezistă.

- Mașina nu se mai mișcă până nu facem un Alkoholtest. Aveți ceva împotriva? Nu, de ce aș avea? Și, dacă aș fi avut, ce s-ar fi întâmplat?

Copil fiind, m-am jucat, cândva, cu o fiolă de la unchiul Toni. Cred că le avea în stoc pentru mecanicii de locomotivă. Dar în aparatele alea pe care le-am văzut în emisiunile lui Vochină nu am avut ocazia să întâlnesc pe viu. Let's play! Dar cum?

- Trageți mult aer în piept și suflați mrmrmrmmrmrmrrrmr.

OK, presupun că trebuie să suflu în ceea ce se apropie de gura mea. Suflu.

- Până când vă spun eu ȘTOP!

Ce aveți, Bruder, toți în seara asta? E ziua mondială a stopului? E al V-lea în textul ăsta. Și vă promit că mai vine și al șaselea.

Suflu până aud ȘTOP!.

Paranteză: Să nu ziceți că nu v-am spus. Paranteză închisă.

Trec câteva secunde grăbite (oare cum s-ar fi scurs dacă, de fapt, nu veneam de la alimentară?). Omulețul verde cu mănuși uită fix în aparat, eu mă uit inocent, aproape tâmp, la omulețul verde cu mănuși (oare cum m-aș fi uitat dacă , de fapt, nu veneam de la alimentară?). Aș întoarce privirea spre celălalt omuleț verde dar o face deja Cel-Cu-Mănuși. Iritarea rezistă dar e cam pleoștită, patinând spre scârbă. În liniștea nopții aud scârțitul dezamăgit al capului omulețului verde cu mănuși: NTZ!

- Sie haben Glück gehabt, Herr Stephan-eskuh.

Noroc? Ich? Warum noroc? Mai degrabă ați avut voi Pech. Peș gehabt, cum ar zice turcul de pe electrostivuitoare. Dar ce v-a venit să vă încercați norocul până, ghinion, ați dat taman de mine? Warum ați venit după mine? Am făcut ceva falsch, ein Fehler, undeva?, întreb.

- De la un moment dat începi să îți dai seama, e suficientă o privire...

Echt? Herr Eins Zwei Polizei, dumneata ești un om fericit. Ja, ja! Sie haben viitorul în față!

PS: M-am așteptat ca măcar o amendă pentru mucul scăpat pe jos să-mi administreze. Au plecat cum au apărut. Nu știu unde. Cel mai probabil pe strada perpendiculară, unde au misiunea de a-și petrece noaptea la colțul clădirii ce adăpostește azilul de bătrâni al comunității evreiești. La drept vorbind, dacă nu i-aș fi văzut de multe ori în acel loc total nepotrivit pentru amplasamentul unei mașini de poliție nu mi-ar fi sărit în ochi nici pensionul pe care-l păzesc. Probabil că, de plictiseală, omuleții verzi și-or fi zis că-și mai salvează ceva din noapte pe spinarea Ausländer-ului cu plăcuțe românești de înmatriculare. Aproape win-win. Părerea mea!

Bună seara, patria mea. Noapte bună!

2011-05-20T01:00:00.002+03:00

Bună seara, patria mea.

Ai obosit, nu? Toată barbaria pe care ai strâns-o în tine te-a doborât, așa-i? Toată răutatea lumii ți-a intrat până-n măduva oaselor. Ești rupt. Ești frânt. Ești gata să fii ca ei. Ești gata să le faci pe plac. Să le vii în întâmpinare, să le oferi un cadou așa-i? Poate îți pică și ție ceva, nu? Trebuie sî ne descurcăm, să dăn dim coate... Ce-ar fi să interzici un afiș, cum făceai și înainte de 89?

Și-acum nu-ți dorești decât să vina dracului somnul ăla, odată! Să dormi și să visezi și-apoi să te trezești din nou și s-o iei, robotic, de la capăt. Dacă te-ar lăsa dracului în pace...

Liniște! LINIȘTE! Să te mai scutească toți cu pădurile defrișate și cu copacii tăiați printre blocuri; și cu casele dărâmate de buldozere, dă-le, mă, de case, ajunseseră niște dărăpănături, cădea tencuiala de pe ele. Și se mai pișau și câinii vagabonzi pe la colțurile lor; Doamne, și ăia cu câinii, ce isterici, să se tăvălească pe jos că îi omoară pe maidanezi! Dar să-i omoare, mama lor de jivine, că nu mai ai loc de ele. De ei... De cum o fi, ei, ele, numai să le omoare! Cum au făcut cu rațele, când a dat aviara. Ce atâta tărăboi? Erau bolnave, erau otrăvite, una numai dacă se găinățea și se îmbolnăveau toate. Ce, ăia care nu au mai avut cu ce să crească vacile nu le-au dat la tăiat? Le-au dat. Și ăștia, cu caii lor, la fel. Ce să facă, oamenii, dacă n-au ce să le dea să mănânce? Să-i lase așa, de izbeliște? Păi, iaca, i-au lăsat, doi ani, trei ani, dar cât să lași animalul în sălbăticie? Și ce atâta sturionu-n sus, sturionu-n jos? Ce e aia biodiversitate? Ce e aia diversitate?

Și de ce țipă ăia așa la tine din televizor?

Hai, omule, gata, nu te mai gândi la toate astea. Nu te mai gândi la nimic. Nu mai gândi deloc. Se face târziu și apoi de dimineață o iei de la capăt. Mergi la lucru ca să ai de unde te întoarce ca să ai de unde pleca iar. Mâine, pe urmă încă zi, două, zece, multe, tare multe, până când te apucă bolile. Pensie? Care pensie? Vrei pensie? Vrei să mănânci banul statului? Fii, mă, serios! Du-te, mă, și te culcă.

Du-te, acum. Culcă-te! Bunica mea avea o vorbă: nu e bine să mergi supărat la culcare. Haide, dormi. Mâine dimineață, când te trezești, am să-ți spun că, atunci când o să vină ziua în care o să te îmbolnăvești, o să chemi salvarea, și-or să vină să te suie într-un container de TIR. Și or să te ducă la abator. Sau poate ești, deja, la abator și nu îl recunoști...

Mai vorbim.

Bună seara, patria mea.

Noapte bună!

Alo?

2011-05-19T15:42:00.000+03:00

L-am sunat ieri pe băiatul ăsta de-l știu în Deltă, să-l întreb care e treaba cu caii. Mi-a promis că sună la guvernator, să-l sun peste vreun sfert de ceas.

L-am lăsat mai mult. Și am dat să-l sun iar. A sunat de trei ori, a făcut o pauză și a ănceput să sune iar - altfel.

Știi cum e cu semnalul în Deltă, mi-a zis Adriana Oprea, care aflase, la București, că o echipă Deutsche Welle e în drum spre Deltă. Când mi-a spus că de la guvernator știe, m-am lămurit: eu eram echipa în drum; și totul pornise de la un telefon și o curiozitate pe jumătate jurnalistică, pe jumătate umană.

Dau să-l sun iar pe băiatul din Deltă. Degeaba. Sun pe un alt număr. Oops! Sună de trei ori, pauză, sună iar, altfel.

Schimb iar numărul. Idem.

Nu reușesc să vorbesc cu nimeni.

Schimb telefonul și, într-un final, apuc să vorbesc. Nu cu băiatul din Deltă.

De ce, oare, nu cred că e de la semnal?

Exclusiv! Omul care nu l'a ucis pe Osama!

2011-05-18T17:42:00.001+03:00

Băiatul ăsta ar fi putut deveni un bătrânel savuros, în stilul deliciosului Art Buchwald, al inegalabilului Radu Cosaşu, al inimitabilului Woody Allen sau al reconfortantului Philip Roth.

Toate premisele i'ar fi fost favorabile, pornind de la nervurile verbului, deopotrivă moştenire genetică dar şi acumulare din vremurile tratsch-ului, şezătorile narative de peste sabaturile vechilor familii cu har şi vână, sfaturile deschise tuturor, de la bătrânii înţelepţi până la albinuţele aspirante. Dar...

Dar oricâte alte argumente ar fi avut, nu i'ar fi fost suficiente - căci contra-argument îi stă înverşunarea. Mai tare decât toate celelalte la un loc.

Îi pare rău, mi'a spus, că nu a fost cel care a apăsat pe trăgaciul puştii din care a pornit glonţul ce l'a ucis pe Osama bin Laden. Ar fi vrut să'l omoare cu mâna lui, mi'a spus.

O să încerc să îmi stabilesc nişte limite pentru viitoarele supărări pe care i le procur. Oricum, de supărat am să'l mai supăr. Dar n'aş vrea să fiu viitorul lui duşman.

PS: tilul de lucru al acestei postări era "Scurtă poveste nepovestită despre un om pe care n'am să'l pomenesc".

Parteneriatul civil în țara cearșafului cu sânge

2011-05-17T21:52:00.000+03:00

Cât de obtuz poți fi să te opui cu atâta înverșunare unei idei încât să dai foc întregului sat pentru a ucide șoarecele?

Guvernul a decis că în România fundamentalistă nu se va permite parteneriatul civil. Talibanii lui Boc au zis pas, convinși, probabil, de capitalul electoral drept-credincios pe care și-l atrag, lăudându-se, la momentul potrivit, că au blocat constituirea de familii homosexuale. De altfel, motivația Guvernului Boc precizează că singura relație de familie recunoscută de Codul Civil este căsătoria între două persoane de sex diferit.

Bun, te lupți, „după datina strămoșească și tradiția națională”, cu homosexualitatea. Că de aia n-a vrut Becali We are the Champions în Ghencea. Dar asta nu înseamnă că homosexualii n-or să apuce să trăiască împreună, dacă vor cu tot dinadinsul. O vor face - și se naște ceea ce se cheamă o situație căreia, pe românește , i se spune „ipocrizie”. Pe principiul prost că lucrurile despre care nu vorbim nu există.

Dar cu restul lumii, cu heterosexualii care nu vor mariaj, ce se întâmplă?

Există cupluri care au trăit fain-frumos o viață întreagă împreună fără să se fi dus la ofițerul stării civile. În schimb, din ce în ce mai multe perechi trecute prin formalitățile birocratice și pe la altar se trezesc la fel de dezdrăgostite pe cât de îndrăgostite erau când s-au luat.

În România primitivă și suferind de un conservatorism de joasă speță, viața în doi fără binecuvântarea contra-cost a popii, fără masă, dans și dar, fără curcanul dus de paște dus nașilor, se sancționează drept imoralitate și se pedepsește prin arătatul cu degetul babelor de toate vârstele și toate sexele. Se numește concubinaj și te descalifică. Te bârfesc vecinii seara la crâșma din colț și vecinele pe banca de la scara blocului, te ceartă neamurile, bunica te dezmoștenește (bine că nu avea oricum ce să-ți lase!), ce s-o lungim, nu mai poți mânca liniștit la cină de gura celor care-ți poartă de grijă!

Oamenii, cu excepția celor ce își „salvează” căsnicia de ochii lumii, nu trăiesc împreună pentru că le dictează Codul Civil. Nici pentru că primarul din Frecăței le-a spus așa când și-a aruncat tricolorul peste umăr. Nici pentru că popa le-a citit-o pe aia cu legatul și dezlegatul. Oamenii trăiesc împreună pentru că au pornit pe un drum și s-au trezit cu anuu duși iar ei sunt tot acolo, fără nici măcar să observe cum a trecut timpul. Vorba ceea: film cu happy end fericit.

Dar așa ceva este de neconceput în țara Gropii lui Ouatu, unde cearșaful pătat cu sânge era, până acum puțin timp, ritual sacru. În vremea asta, elvețienii au mers mai departe decât tot restul europenilor și au considerat că o viață în doi nici măcar nu trebuie să implice contacte sexuale (murmur în curtea Sinodului, „Cum, așa? E bolnav, probabil că nu poate, omu'! Vai, săracu'! Putem să-l ajutăm cu ceva?”).

Într-o țară guvernată de idei puține dar fixe, de cutume și norme cu rădăcini de plumb și de șabloane înguste, într-o țară condusă de o adunătură de precupețe hoațe și cațe clevetind pe unde apucă să se facă auzite, o femeie și un bărbat care trăiesc împreună pentru că, pur și simplu, așa vor, nu pentru că așa scrie în catastifele primăriei, aparțin încă unei caste stigmatizate. Dacă nu ai reușit, până la o anumită vârstă, să fraierești pe cineva să te ia de soț/soție, dacă nu ai fost în stare să duci în cârcă responsabilitățile unei familii, înseamnă că ai o problemă și n-ai cum să aspiri la o funcție de top-management. Aș fi curios dacă un bărbat și o femeie care trăiesc împreună fără a fi căsătoriți au dreptul să aplice la programul „Prima Casă”; sau dacă tatăl necăsătorit are dreptul la concediu de ~~maternitate~~ creștere a copilului... Scenă ipotetică: „Doar soția are voie la pacient”, îi zice portarul partenerei de viață, plânsă toată în vreme ce ~~soțul~~ jumătatea sa ilegală zace în comă la terapie intensivă (bine, norocul e că, în România, cu zece lei se rezolvă). Sunt sigur că partenerii nu își împart beneficiile unei asigurări medicale, așa cum se întâmplă în cazul unui cuplu soț-soție.

Și, încercând să mă cert cu bigotismul (după ce ieri m-am certat cu Marin Preda că a murit), am cam patinat - dar dacă mă gândesc bine, nici măcar de un parteneriat civil nu ar trebui să fie nevoie. Statul ar trebui să se reformeze, să se simplifice, pentru a fi util cetățeanului. Sau să se desființeze. Punct.

Fiecare om ar trebui lăsat să trăiască așa cum îi place. Și cui nu îi convine, vorba aia, circulați, vă rog!

PS: cât de tabloid poți gândi să pui homosexualitatea în titlul unei asemenea știri?