Momente. Şi oaze.

De la Trenul personal

După ce ne lăsaserăm duşi de Eufrat spre răsărit, pe malurile sale până la graniţa cu Irakul, o pornirăm, într-una din zile, spre sud-vest, pe vechiul drum ce leagă bătrânele metropole ale Orientului, Bagdad şi Damasc. Şi, ca de obicei, am tot campat pe unde o'nţărcat mutu iapa sau dracu' pe soacră'sa. Cu alte cuvinte, pe unde hărţile spuneau că ar trebui să fie lacuri. Sigur că nu mai erau, de vreo cinci ani, lacuri. Eventual nişte ziduri ce se înălţau fără vreo noimă sub soarele ucigător - barajele acumulărilor, unele ridicate de ingineri din ţara prietenului Ceauşescu. Şi, cu toate acestea, printre râpele uscate se mai ridica suficientă vegetaţie cât, mai sub un pod, mai la o crăpătură a solului, să se mai ivească un stol de musculiţe de toate neamurile Orientului pentru plasa de fluturi a domnului Pârvu, autorul Baladei Bejule. Şi, desigur, câteva exemplare mirifice de patrupede cu sânge rece (inclusiv nişte reptile geko care nu s'au lăsat pozate, pitindu'se bine prin pereţii unui versant pe care cei mai sprinţari dintre noi mă convinseseră să'l urc, da' nu mai ştiu cum...).

Şi'am ajuns, într-o zi, în oază. La Palmyra. Escală obligatorie pentru toţi price-breakerii Orientului Mijlociu, ca şi Petra şi, dacă deţii două paşapoarte, ca şi Marea Moartă sau Ierusalimul. Oază, deci. Nu numai turişti dar şi un pic de internet cafe! Mai mult cafe decât internet. Eventual şi ceai. "Sunteţi în oază!", mi'a zis bell boy-ul care îmi tot turna ceai în păhărel, când am încercat să leg o discuţie cu el, reproşându'i viteza internetului. Când a aflat că sunt din România, mi'a spus că şeful lui e din România. OK, mi'am zis, vechea prietenie între popoare.

Câteva minute mai târziu apare şeful bell-boy-ului. Care, ştiind deja că sunt din România, mă anunţă că şeful lui e căsătorit cu o româncă.
Yeap, indeed, îmi zic, exista şi un banc, ăla cu dolarul fals şi "tu să fii sănătos!". N'ar fi nici primul, nici ultimul. Biata fată, îmi zic...

Mai stau vreo oră să uploadez una bucată poză micşorată la dimensiuni acceptabile pentru e-mail şi apare şi un individ care se aşterne regeşte pe canapeaua din spatele meu - căci internet-cafe-ul era, de fapt, camera din dos a unui restaurant şi avea, în afara celor trei sau patru calculatoarea, o canapea şi pereţi umpluţi cu decupaje de tot felul. Era, cu siguranţă, şeful şefului bell-boy-ului, cel care se aşeză regeşte. Era chiar el. "Românul". O fi securist?, m'am întrebat. O fi contrabandist? O fi de'a lu' Omar Hayssam? O fi bine să comunicăm? N'o fi?

E căsătorit cu o româncă.
Ştiam deja. El era a treia sursă. Deci puteam lua ştirea de bună. Biata fată... da', na, şi'o făcuse(ră?) manu propria.
Din Bucureşti.
Aşa, şi? Oraş mare, totuşi, Bucureştii. Am auzit pe unii socotind că se tot adună, pe la amiază, vreo 3,5 milioane. Poate da, poate nu...
De fapt, nu e chiar din Bucureşti, ci de lângă, soţia lui.
Omul e insistent în a schimba o vorbă cu mine. Îl întreb, politicos, de unde.
Dintr'un sat de lângă, de la Butimanu.

Pe toţi sfinţii şi pe toate tunetele din lumea largă (că la Palmyra nu prea fulgeră) - deci "d'oh!", ce şanse ai să descoperi într'o oază (o oază!) pe cineva provenind din satul în care ai reşedinţa trecută pe actul de identitate (şi nutrind faţă de primarul satului aceleaşi emoţii ca şi tine, doar că de mai multe decenii, pentru că se ştie cu el din şcoala generală)?

Aseară m'a dus Chummy în Rodenkirchen, la Bistro Verde, o cârciumă şi magazin de vânzare de vinuri pitită într'o curte din piaţa centrală a suburbiei de lux a Kölnului, într'un fost atelier de fierărie. Chiar aşa îi şi spune - Cârciuma Bistro Verde La Fierar. Am presupus, cu Mike (Chummy se întreţinea cu Baha - un domn coleg din redacţia turcă), că în curtea aceea îşi potcoveau caii negustorii care venea drum lung dinspre Koblenz către Köln şi nu vroiau să intre în marele oraş cu pantofii cailor tociţi. Sau, poate, că piraţii de pe Rin (era piraţi sau vameşi, cine să'şi mai şi aducă aminte) îşi ascuţeau săbiile în baza cărora se strângea taxa de urcare/coborâre pe fluviu.

Nici nu mai contează la ce folosea pe vremuri atelierul. Acum e o cârciumă. De fapt, este genul acela de cârciumă de patrimoniu german. Die Kneipe, sufletul comunităţii mai important decât consiliul local, obiect de cult, aproape muzeu şi, în care, de regulă, între Koblenz şi Neanderthal, lumea bea Kölsch (suc de bere; sau bere diluată în sifon - dar vom mai povesti despre Kölsch, cu siguranţă). Din când în când se dă cep unui transport de vin şi se ascultă muzică live. Aseară, de exemplu, bună parte din lume s'a delectat cu un Spätburgunder (Pinot Noir, mai pe româneşte pronunţat) dar toată lumea a savurat saxofonul şi taragotul lui Nicky Simion ("toată presa din România dă o ştire când un fotbalist român e rezervă la una dintre echipele din Germania; de ce nu scrie şi când un muzician român e titular pe scenele din Vest?", m'a / s'a întrebat Chummy).

Mi'am adus aminte de internet cafe-ul din oază aseară, când, intrând în bistroul-cramă-atelier din Rodenkirchen, vreo nouăzeci - o sută de nemţi (plus Baha-Bey, plus o colegă de la redacţia chineză) ţopăiau de zor, unii în scaune, alţii rezemând pereţii, pe tărăgoata lui Simi din care ieşea un joc de doi din Oraviţa, de pe Valea Caraşului (cu accent pe primul a - sau citit chiar Căraş)!