Oricât ai fi de lunatic, n'ai cum să pierzi şirul zilelor, în Germania. De cum se dă Feierabend vineri după amiaza, pe străzi şi şosele dau năvală şoferii de weekend. Circulă de parcă ar sta pe terasă, la cafenea.
Ăsta'i un indiciu. Indiciul nasol. Cel de'al doilea indiciu, mult mai reconfortant, este invazia maşinilor de weekend. Oldtimere sau maşini de lux sau decapotabile sau... Strălucesc în soarele niciodată prea fierbinte, furând priviri admirative dinspre şoferii muritori de rând dar şi invidia posesorilor de bolizi cu prioritate încorporată din fabrică (Mercedes şi BMW).
Germanii nu's nişte părinţi de predat la şcoală; în schimb, când vine vorba despre maşină...
În spatele meu, la semafor, o decapotabilă roşie, de la Alfa Romeo. Un tip, genul italianului de 40 şi ceva - spre 50 de ani. Probabil că există şi o explicaţie psihanalitică între cele două personaje din primele două fraze ale paragrafului. Sau, poate, sunt doar eu mâncat de invidie. Mai ales că - şi aici apare detaliul care dă nulitate presupunerii mele rău-intenţionate - pe scaunul din dreapta stătea o doamnă de aproximativ aceeaşi vârstă. Fotografia are, însă, clou-ul ei: doamna purta o eşarfă înflorată (alb-negru, drept e), legată peste păr şi împletită în jurul gâtului - întocmai ca în imaginile moştenite de la generaţia James Dean - Marylin Monroe. Până s'a făcut verde am mai reuşit să o surprind aşezându'şi ochelarii de soare. Mama are câteva astfel de fotografii din studenţia ei.
Am pornit de la semafor înapoi în dimineaţa de august cald tomantic, cu soare blând, a Kölnului anului 2009. I'am pierdut în retrovizoare cu regretul că nu sunt în stare să mă decid dacă aş fi vrut să trăiesc - sigur, nu în România - înspre finalul anilor 50 sau în epoca Woodstock-ului.
Ăsta'i un indiciu. Indiciul nasol. Cel de'al doilea indiciu, mult mai reconfortant, este invazia maşinilor de weekend. Oldtimere sau maşini de lux sau decapotabile sau... Strălucesc în soarele niciodată prea fierbinte, furând priviri admirative dinspre şoferii muritori de rând dar şi invidia posesorilor de bolizi cu prioritate încorporată din fabrică (Mercedes şi BMW).
Germanii nu's nişte părinţi de predat la şcoală; în schimb, când vine vorba despre maşină...
În spatele meu, la semafor, o decapotabilă roşie, de la Alfa Romeo. Un tip, genul italianului de 40 şi ceva - spre 50 de ani. Probabil că există şi o explicaţie psihanalitică între cele două personaje din primele două fraze ale paragrafului. Sau, poate, sunt doar eu mâncat de invidie. Mai ales că - şi aici apare detaliul care dă nulitate presupunerii mele rău-intenţionate - pe scaunul din dreapta stătea o doamnă de aproximativ aceeaşi vârstă. Fotografia are, însă, clou-ul ei: doamna purta o eşarfă înflorată (alb-negru, drept e), legată peste păr şi împletită în jurul gâtului - întocmai ca în imaginile moştenite de la generaţia James Dean - Marylin Monroe. Până s'a făcut verde am mai reuşit să o surprind aşezându'şi ochelarii de soare. Mama are câteva astfel de fotografii din studenţia ei.
Am pornit de la semafor înapoi în dimineaţa de august cald tomantic, cu soare blând, a Kölnului anului 2009. I'am pierdut în retrovizoare cu regretul că nu sunt în stare să mă decid dacă aş fi vrut să trăiesc - sigur, nu în România - înspre finalul anilor 50 sau în epoca Woodstock-ului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu