Nu sunt unul dintre cei care au văzut concertul mileniului - cel al lui Jacko, de la Bucureşti - decât la televizor, pe bucăţi, în ultimele săptămâni, pe mai toate televiziunile germane (şi de aiurea). Nici la Madonna nu m'aş fi dus, dacă eram acolo...
Nu am fost să'l văd pe Leonard Cohen, acum câţiva ani, când l'a adus Jurnalul Naţional. Pe Depeche Mode, aşişderea.
Nu m'am mai dus nici la Belgrad să'i văd pe Bryan May & Roger Taylor as Queen + Paul Rodgers şi nici pe AC/DC. Nu am fost la Gelsenkirchen să văd minunea de pe lume - show-ul U2.
Nici la Manic Street Preachers sau Gianna Naninni nu m'am învrednicit să ajung. Şi nici la Duran Duran. Iar pe Savage Garden s'au despărţit la câteva săptămâni după ce nu am ajuns să'i ascult.
Şi lista poate continua...
În schimb, am pe listă (pe lângă Metallica, Dream Theater şi alţi contemporani încă în vână) câteva chestii unice, pe care nu mai visam să le apuc - Whitesnake, Bob Dylan, Police, Billy Idol...
Aseară, după decenii bune, am stat în faţă, lângă scenă, şi am ţopăit pe irlandeză la show-ul lui KBE (nu e Sir fiindcă n'are cetăţenie britanică) Bob Geldof. Omul de care, între altele, mi se leagă amintirea uneia dintre cele mai strălucite zi ale uneia dintre cele mai frumoase veri (1985). Iar unii, mai bogaţi în ani, îşi vor fi amintind cu siguranţă despre acel punker nimerit în Bucureşti (1981, parcă) şi răţoindu'se de pe scenă la securiştii disperaţi că sute de bucureşteni se destrăbălau frenetic şi fără constrângeri interioare, călcând în picioare etica şi morala comunistă.
Bob, Bob-ăsta, pe care s'au supărat deja multe guverne, o să se dezasmableze, într'o bună zi, pe scenă. Fiecare piesă pare cântată la limita supremului spasm intelectual-orgasmic pe care ţi'l oferă, muzician/compozitor fiind, prima audiţie cap-coadă a melodiei la care ai lucrat luni de zile cu/din convingerea că va fi un charts breaker. Şi, acum, o auzi.
Iar dacă nu a ajuns mereu acolo sus în topuri, cu siguranţă nu e el, Bob-ăsta, de vină!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu