Marzban tunde.
Cel mai ieftin din oraş.
Tunde din 1992. Pe peretele din dreapta uşii de la intrare atârnă un certificat prin care nişte domni cu carte într'ale tunsului dau onor clientelei de veste că domnul Marzban, născut în 1960 într'un oraş cu nume lung şi rezonanţe persane, are - se vede treaba - patalama de artă în această meserie şi nu numai atât dar poate primi clienţi şi chiar i se acordă onoarea de a modela ucenici.
În timp ce'şi plimbă aparatul prin părul scurt şi deloc pretenţios îşi face recapitularea sau socotelile. Mâna stângă argumentează discret, degetele dirijând în surdină o situaţie ce, cu siguranţă, nu s'a lămurit, încă.
Buzele, îl văd în oglindă, se plimbă, din când în când. Spune lucrurilor pe nume, cu siguranţă. În limba lui...
Deasupra salonului de frizerie şi coafură e gara de sud. Trec, zduncinând cartierul, trenuri regionale şi marfare. Afară e forfotă mai tot timpul. Zülpicher Straße este fieful studenţimii. Cafenelele, şaormării, cluburi, tratorii, puburi, o rockotecă, teatre în spaţii neconvenţionale, cinematografe off-Broadway, biciclete legate de garduri sau semafoare, blugi evazaţi, genţi şi fulare lucrate manual, emo, joggeri, kurzi, tramvaie. E colţul de Köln care, cred, doarme cel mai puţin. Dincolo de calea ferată e Universitatea. Pentru studenţi, scrie mare, pe vitrină, Marzban face rabat.
Apoi, după ce şi'a pus sieşi în ordine gândurile iar mie oglinda în ceafă, ia un brici, îmi netezeşte ce'a mai rămas de netezit, mă periază cu uscătorul de păr şi gata ziua de lucru. Plătesc, o nimica toată, şi ies. Mătură pe fugă pletele indefinibilului dinaintea mea şi firimiturile mele, se retrage într'o cămăruţă, cel mai probabil toaleta.
Un alt marfa scutură şandramaua. Îl văd, prin vitrină, trăgându-şi jacheta roşie. Pe deasupra se pune în mişcare un personal. Marzban stinge lumina. Silueta înaltă, dominată de mustaţa aspră, se prelinge, roşie, pe fundalul pictat ca'ntr'o piesă de teatru. Aceeaşi piesă, zi după zi. Joi închis.
Cel mai ieftin din oraş.
Tunde din 1992. Pe peretele din dreapta uşii de la intrare atârnă un certificat prin care nişte domni cu carte într'ale tunsului dau onor clientelei de veste că domnul Marzban, născut în 1960 într'un oraş cu nume lung şi rezonanţe persane, are - se vede treaba - patalama de artă în această meserie şi nu numai atât dar poate primi clienţi şi chiar i se acordă onoarea de a modela ucenici.
În timp ce'şi plimbă aparatul prin părul scurt şi deloc pretenţios îşi face recapitularea sau socotelile. Mâna stângă argumentează discret, degetele dirijând în surdină o situaţie ce, cu siguranţă, nu s'a lămurit, încă.
Buzele, îl văd în oglindă, se plimbă, din când în când. Spune lucrurilor pe nume, cu siguranţă. În limba lui...
Deasupra salonului de frizerie şi coafură e gara de sud. Trec, zduncinând cartierul, trenuri regionale şi marfare. Afară e forfotă mai tot timpul. Zülpicher Straße este fieful studenţimii. Cafenelele, şaormării, cluburi, tratorii, puburi, o rockotecă, teatre în spaţii neconvenţionale, cinematografe off-Broadway, biciclete legate de garduri sau semafoare, blugi evazaţi, genţi şi fulare lucrate manual, emo, joggeri, kurzi, tramvaie. E colţul de Köln care, cred, doarme cel mai puţin. Dincolo de calea ferată e Universitatea. Pentru studenţi, scrie mare, pe vitrină, Marzban face rabat.
Apoi, după ce şi'a pus sieşi în ordine gândurile iar mie oglinda în ceafă, ia un brici, îmi netezeşte ce'a mai rămas de netezit, mă periază cu uscătorul de păr şi gata ziua de lucru. Plătesc, o nimica toată, şi ies. Mătură pe fugă pletele indefinibilului dinaintea mea şi firimiturile mele, se retrage într'o cămăruţă, cel mai probabil toaleta.
Un alt marfa scutură şandramaua. Îl văd, prin vitrină, trăgându-şi jacheta roşie. Pe deasupra se pune în mişcare un personal. Marzban stinge lumina. Silueta înaltă, dominată de mustaţa aspră, se prelinge, roşie, pe fundalul pictat ca'ntr'o piesă de teatru. Aceeaşi piesă, zi după zi. Joi închis.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu