Dorm puţin. De câţiva ani dorm la stricta limită a subzistenţei. Nu'mi iese mai mult. Mai rămâne să'ncep să urmăresc telenovele şi să joc table la coadă la lapte sau rummy în faţa blocului. Norocul meu că laptele nu se mai dă la coadă. Fapt e că adorm târziu şi mă trezesc devreme. Uneori, drept e, mai pierd startul. Mi s'a întâmplat să îi şi vorbesc deşteptătorului. Nu ştiu ce i'am spus. A fost mai deştept decât mine şi, după vreo trei tentative, a renunţat. Dar, de regulă, mă ridic din pat (sau de pe unde oi mai fi adormind) şi'mi continuu somnul lângă filtrul de cafea, în faţa chiuvetei, în papuci, de jur împrejurul meu... Ca omul, iaca, dimineaţă. Asta nu înseamnă că'mi ajunge timpul de leneveală matinală şi adunat. Aşa că, zi de zi, pe ultima parte a drumului spre redacţie m'atacă panica.
Acum zece ani, când am venit prima oară în Germania, trăgeau prietenii de mine să mă scoată din pat. În 2005 m'am întors în România călit să dorm după ce'oi muri. Posibil să fie o chestie cronică, în Germania. Poate pun ceva în apă. Peste 20 de milioane de nemţi suferă de insomnie.
Mai ales de când cu criza, de când cu reducerea exporturilor şi închiderea fabricilor, de când cu restructurările pe bandă rulantă, de când cu, în fine, disponibilizările în masă, neamţului îi sare somnul de cel puţin trei ori pe săptămână, luni la rând. Simptomatologia: îi ia mai mult de jumătate de oră să adoarmă, se trezeşte noaptea, îi ia, apoi, o altă jumătate de oră cel puţin să adoarmă la loc.
Iar boala asta are o complicaţie cărora unii (cercetători, desigur, cu nevoia lor de a'şi justifica pâinea) i'au dat (pentru că trebuia să poarte!) un nume: prezentism. Un fel de nevroză care te apucă dacă ţi se arată cum că nu te lasă organismul să mergi la muncă. Lipseşti - iar în absenţa ta se poate elabora o strategie de viitor a uzinei, strategie din a cărei schemă există riscul să, desigur, lipseşti. Ca atare, nici vorbă să te duci să te mai plângi doctorului că nu dormi. Ar fi în stare să te interneze la una din cele vreo 300 de clinici care, cică, te scapă de nesomn. Subiectul e tabu. Dar boala, în felul ei, e cât se poate de serioasă, Germaniai au zeci de zile de concediu legal (o vacanţă la Mallorca, a doua la schi şi a treia ca să se odihnească) plus greu de numărat sărbători legale. Pentru trei zile de absenţe pe motive invocat medicale nu'ţi trebuie recipisă de la doctor; iar dacă te duci şi i te vaiţi de un simptom - două, acolo, mai greu verificabile, îţi prescrie relaş până luni. Şi, oricât de sfântă ar fi imaginea germanului harnic, nu's mulţi care (exceptând liberele oficiale) se pot lăuda că în ultimele decenii ale secolului 20 (cam de la şaişopt încoace) au muncit cinci zile pe săptămână, 52 de săptămâni pe an şi n'au fost la Ibiza sau Garmisch cu scutirea medicală în buzunar. Până s'a anunţat, pe la mijlocul primului mandat Schröder, recesiunea şi s'au găsit unii mai prevăzători (speriaţi, probabil, să nu dea în insomnie şi prezentism) să inventeze firme de spionat dacă angajatul krank geschrieben* zace sau se tratează cu sangria.
* "scris bolnav".
Acum zece ani, când am venit prima oară în Germania, trăgeau prietenii de mine să mă scoată din pat. În 2005 m'am întors în România călit să dorm după ce'oi muri. Posibil să fie o chestie cronică, în Germania. Poate pun ceva în apă. Peste 20 de milioane de nemţi suferă de insomnie.
Mai ales de când cu criza, de când cu reducerea exporturilor şi închiderea fabricilor, de când cu restructurările pe bandă rulantă, de când cu, în fine, disponibilizările în masă, neamţului îi sare somnul de cel puţin trei ori pe săptămână, luni la rând. Simptomatologia: îi ia mai mult de jumătate de oră să adoarmă, se trezeşte noaptea, îi ia, apoi, o altă jumătate de oră cel puţin să adoarmă la loc.
Iar boala asta are o complicaţie cărora unii (cercetători, desigur, cu nevoia lor de a'şi justifica pâinea) i'au dat (pentru că trebuia să poarte!) un nume: prezentism. Un fel de nevroză care te apucă dacă ţi se arată cum că nu te lasă organismul să mergi la muncă. Lipseşti - iar în absenţa ta se poate elabora o strategie de viitor a uzinei, strategie din a cărei schemă există riscul să, desigur, lipseşti. Ca atare, nici vorbă să te duci să te mai plângi doctorului că nu dormi. Ar fi în stare să te interneze la una din cele vreo 300 de clinici care, cică, te scapă de nesomn. Subiectul e tabu. Dar boala, în felul ei, e cât se poate de serioasă, Germaniai au zeci de zile de concediu legal (o vacanţă la Mallorca, a doua la schi şi a treia ca să se odihnească) plus greu de numărat sărbători legale. Pentru trei zile de absenţe pe motive invocat medicale nu'ţi trebuie recipisă de la doctor; iar dacă te duci şi i te vaiţi de un simptom - două, acolo, mai greu verificabile, îţi prescrie relaş până luni. Şi, oricât de sfântă ar fi imaginea germanului harnic, nu's mulţi care (exceptând liberele oficiale) se pot lăuda că în ultimele decenii ale secolului 20 (cam de la şaişopt încoace) au muncit cinci zile pe săptămână, 52 de săptămâni pe an şi n'au fost la Ibiza sau Garmisch cu scutirea medicală în buzunar. Până s'a anunţat, pe la mijlocul primului mandat Schröder, recesiunea şi s'au găsit unii mai prevăzători (speriaţi, probabil, să nu dea în insomnie şi prezentism) să inventeze firme de spionat dacă angajatul krank geschrieben* zace sau se tratează cu sangria.
* "scris bolnav".
eu cred ca tie iti trebuie o saltea de nisip de Sahara
RăspundețiȘtergere