Am dormit destul de naşpa. Nu ştiu ce am visat, dar mă tot trezeam. Mă trezeam, însă, destul de dezamăgit că se tot întrerupea visul.
La trezeala finală, după vreo 10 minute trecute de la telefonul de deşteptare, m'a năpădit sughiţul.
Am scăpat de el, într'un final, urând de bine şi reciproc celui care mi l'a provocat, şi m'am băgat la duş.
Dau să plec şi îmi aduc aminte că laptopul meu are buba la cd-rom. Dau să'l sun pe Ch, să'i spun să'l ia şi pe al lui. "Creditul dumneavoastră este de zero euro şi şapte cenţi..." - nici n'am mai stat să o ascult pe cucoana cu reîncărcatul.
Am luat fixul şi l'am sunat pefix. A răspuns V (mama lui M). "Mă scuzaţi că v'am trezit" - "Nu'i nici o problemă". Ch plecase. Nu'i nimic, zic, le transferă el cumva p'ormă.
Plec. Nu mi'am luat ochelarii, da' asta e.
Aseară am plătit femeia de serviciu de pe scară, am mărunt să îmi iau liniştit biletul din tramvai. Merg la pas, mai am şapte minute până vine. Bag una de doi euro, trei de un euro şi opt de 20 de cenţi. Merg o staţie - degeaba, nu imprimă. Urcă alţii, se pun în coadă, după mine. Nimic. Nici biletul, nici banii. Ajungem la Westbahnhof, intrăm în staţie, îmi zic că îmi alea-alea, să vină controlul să mă întrebe de sănătate că'i cer daune morale pentru stress-ul cu care am început ziua. Aşa că mă dau lângă ieşire.
Se deschid uşile şi... zdraaaaaaang, curg fisele. Un individ stătea între mine şi aparatul de bilete. Un ţărănoi, echt kölsch, din Ossendorf, probabil (acolo e şi pensiunea de dilimaci). Îi cer pardonul, nu mi'l dă, mă strecor să trec pe lângă el, îl ating cu umărul şi rucsacul, se apucă să mă boscorodească, îi răspund că'i bine că le ştie el pe toate, moment în care'mi pică din mână una din fisele de 20 de cenţi. Să mă aplec, s'o iau? S'o las? Or să se'nchidă uşile - pierd timpul, legătura, emisiunea...
Fac pasul să ies pe peron, una dintre căşti îm cade din ureche şi se'mpleticeşte în căştile unei tipe. Deloc încântată de combinaţie, fata se dezleagă repede.
Apuc, în sfârşit, să urc scările, ajung pe peron, trenul departe, în zare, la curbă, ok, încep să torn fisele - una de doi euro, trei de un euro, teancul de 20 de cenţi, două de zece pe care le aveam în buzuner în locul acelui 20 de cenţi rămaşi în metrou - într'o ordine oarecare, cum mi'au venit la mână. Cu fiecare fisă, trenul era mai aproape. Ultimele două se rup, însă, în figuri. OK, o dată, de două ori, bag una de un euro, îmi dă biletul, lumea a coborât, lumea aurcat, şi bicicliştii, caut disperat pe o scară pe cineva să'i fac semn, să'l rog să stea în uşă câteva secunde, uh, a venit şi restul, apuc? DA!
Urc în vagonul doi, zic, hai să cobor, la Köln Süd, să urc în primul vagon, să fiu mai aproape de autobuzul de Welle, în Bonn. OK. Ajunge trenul şi, pe peron, două tipe în dreptul uşii; deodată se repede între ele un nămiloi, să fie el primul. Apăs pe buton, apasă şi el, mă uit - fix - la individul care stătea în mijlocul uşii şi clac cu dreptul între treapă şi peron, începându'mi prăbuşirea peste namilă. Mă apucă de umăr, namila, şi mă redresează.
Dacă mai contează, autobuzul nu a putut pleca la timp din gară pentru că un alt autobuz sugrumase ieşirea din staţie iar şoferul era dus pe undeva, naiba ştie unde.
Azi e cald. În sfârşit. Aşa că, pe acest fundal de nota zece scăzută din data de 23 găsită'n calendar, am ajuns ud leoarcă şi cu tricoul cu Germania - spălat după meciul anterior - fleaşcă. Dar am ajuns.
Tu... Tu ce faci?
La trezeala finală, după vreo 10 minute trecute de la telefonul de deşteptare, m'a năpădit sughiţul.
Am scăpat de el, într'un final, urând de bine şi reciproc celui care mi l'a provocat, şi m'am băgat la duş.
Dau să plec şi îmi aduc aminte că laptopul meu are buba la cd-rom. Dau să'l sun pe Ch, să'i spun să'l ia şi pe al lui. "Creditul dumneavoastră este de zero euro şi şapte cenţi..." - nici n'am mai stat să o ascult pe cucoana cu reîncărcatul.
Am luat fixul şi l'am sunat pefix. A răspuns V (mama lui M). "Mă scuzaţi că v'am trezit" - "Nu'i nici o problemă". Ch plecase. Nu'i nimic, zic, le transferă el cumva p'ormă.
Plec. Nu mi'am luat ochelarii, da' asta e.
Aseară am plătit femeia de serviciu de pe scară, am mărunt să îmi iau liniştit biletul din tramvai. Merg la pas, mai am şapte minute până vine. Bag una de doi euro, trei de un euro şi opt de 20 de cenţi. Merg o staţie - degeaba, nu imprimă. Urcă alţii, se pun în coadă, după mine. Nimic. Nici biletul, nici banii. Ajungem la Westbahnhof, intrăm în staţie, îmi zic că îmi alea-alea, să vină controlul să mă întrebe de sănătate că'i cer daune morale pentru stress-ul cu care am început ziua. Aşa că mă dau lângă ieşire.
Se deschid uşile şi... zdraaaaaaang, curg fisele. Un individ stătea între mine şi aparatul de bilete. Un ţărănoi, echt kölsch, din Ossendorf, probabil (acolo e şi pensiunea de dilimaci). Îi cer pardonul, nu mi'l dă, mă strecor să trec pe lângă el, îl ating cu umărul şi rucsacul, se apucă să mă boscorodească, îi răspund că'i bine că le ştie el pe toate, moment în care'mi pică din mână una din fisele de 20 de cenţi. Să mă aplec, s'o iau? S'o las? Or să se'nchidă uşile - pierd timpul, legătura, emisiunea...
Fac pasul să ies pe peron, una dintre căşti îm cade din ureche şi se'mpleticeşte în căştile unei tipe. Deloc încântată de combinaţie, fata se dezleagă repede.
Apuc, în sfârşit, să urc scările, ajung pe peron, trenul departe, în zare, la curbă, ok, încep să torn fisele - una de doi euro, trei de un euro, teancul de 20 de cenţi, două de zece pe care le aveam în buzuner în locul acelui 20 de cenţi rămaşi în metrou - într'o ordine oarecare, cum mi'au venit la mână. Cu fiecare fisă, trenul era mai aproape. Ultimele două se rup, însă, în figuri. OK, o dată, de două ori, bag una de un euro, îmi dă biletul, lumea a coborât, lumea aurcat, şi bicicliştii, caut disperat pe o scară pe cineva să'i fac semn, să'l rog să stea în uşă câteva secunde, uh, a venit şi restul, apuc? DA!
Urc în vagonul doi, zic, hai să cobor, la Köln Süd, să urc în primul vagon, să fiu mai aproape de autobuzul de Welle, în Bonn. OK. Ajunge trenul şi, pe peron, două tipe în dreptul uşii; deodată se repede între ele un nămiloi, să fie el primul. Apăs pe buton, apasă şi el, mă uit - fix - la individul care stătea în mijlocul uşii şi clac cu dreptul între treapă şi peron, începându'mi prăbuşirea peste namilă. Mă apucă de umăr, namila, şi mă redresează.
Dacă mai contează, autobuzul nu a putut pleca la timp din gară pentru că un alt autobuz sugrumase ieşirea din staţie iar şoferul era dus pe undeva, naiba ştie unde.
Azi e cald. În sfârşit. Aşa că, pe acest fundal de nota zece scăzută din data de 23 găsită'n calendar, am ajuns ud leoarcă şi cu tricoul cu Germania - spălat după meciul anterior - fleaşcă. Dar am ajuns.
Tu... Tu ce faci?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu