Mistreţul şi minunăţiile bunicului

Recuperez dintr'un îndepărtat 2004 un fragment în loc de gând bun pentru un prieten drag.

- Ce-ar putea sa mi se intample, bunicule, daca am sa ma duc sa dorm, intr-o noapte, in padure? Tu, taicutule, ai dormit vreodata in padure? E frig noaptea in padure? Au periute de dinti?
- Nu, zise mosul, razand cu pofta, de unde sa aiba, tataita, periute de dinti in padure?
- Stiu si eu? Pai, bunicule, ai vazut ce colti ascutiti are mistretul. Cum crezi ca se descurca fara o periuta de dinti? Eu n-am vazut, niciodata, in toata viata mea, un mistret care sa aiba carii!
- Dar, rase si mai hohotind bunicul, in toata viata asta a ta, lunga, de pana acum, ai vazut, vreodata, un mistret?
- Pai, taicutule... aia din atlasul zoologic nu sunt mistreti?
Si radea cu poftă
- Daca, insa, vrei sa te duci sa dormi in padure, apai, tataita, atunci ai sa vezi cu siguranta.
- Da? Ce bine! Vreau sa ma duc...
- Dar stii ca un mistret nu este o jucarie. Fugi tu suficient de repede cat sa scapi, daca te ataca un mistret?
- Pai, bunicule, tu ai reusit sa scapi de mistret vreodata?
- Eu nu am dormit niciodata in padure.
- De ce? Ti-a fost frica de mistret?
- Nu!
- Ti-a fost frig?
- Nu!
- Atunci de ce nu ai dormit niciodata in padure?
- Pentru ca padurea nu este un loc in care sa dormi, mai ales noaptea, cat timp ai locul tau caldut in care sa dormi.

Era, pe vremea aceea, o padure cum dupa copilarie nu am mai vazut. O padure imensa, cu sunete dintre cele mai ciudate. Uneori ma faceam mic, de spaima; alteori, insa, simteam cum imi creste inima, bucurandu-ma ca una sau alta dintre animalutele misterioase pe care nu le vedeam niciodata dar le stiam acolo, printre crengi, sunt in preajma si numai mie imi vorbesc. Erau un fel de ingerul meu pazitor. Si daca imi imaginam uneori ca apare un mistret (cu sau fara carii, cui ii pasa?), eram convins ca va veni el, ingerul, sa ma salveze, de orice as fi putut avea nevoie sa fiu salvat, sa ma duca dincolo de coroana copacilor, sa rad in soare (cum zicea bunica) si sa fac cu tifla (cum nu permitea bunica) mistretului cel rau din cauza caruia nu aveam eu voie sa dorm, intr-o noapte, una, macar, singur-singurel, in padure.

Parea atat de deasa, padurea mea. Si nu mi-era teama ca ma ratacesc, ii stiam toate colturile si stiam, de cum ieseam la liziera, pe unde sa o apuc pentru a iesi indarat in lumea cea de toate zilele – chiar asa, ma intrebam, cum de mistretul asta stie de fiecare data unde vreau eu sa ajung sau unde nimeresc si nu e niciodata de gasit?


Taicutul avea obiceiul sa adune crengi rupte pe care le ducea acasa si statea, asa, cu ele in brate, pe pervazul dinspre tinda (mama il tot apostrofa ca sta in curent) - si incerca sa inventeze povesti despre cum, anume, zine sau pestisori de aur suparati au transformat cutare sau cutare oratanie in ramura si uite, asa a inlemnit, zicea el...

Fie ca spunea basme, fie ca vorbea despre cum se strang norii la sfat si cand nu se inteleg, sar in picioare si se bat cap in cap ("ai vazut, taicutule, cum fac berbecutii? Asa si norii...") - orice spunea, chiar si un de vraja destramator "nu, puiul mosului", parea ca te ia cu mana si te arunca in vis.. Cam la fel cum a aruncat Hercule stancile Gibraltarului. Sa cazi pleasca in vis, sa ramai incremenit acolo – pana (vorba aia) “te-oi scoate eu”.