Robinhuzi în pixeli

Prin dosul şi cotloanele războiului de independenţă al Croaţiei circulau, în îndepărtatul 1995, o grămadă de poveşti cu & despre cele ce se petreceau pe linia frontului. Una dintre aceste poveşti (a auzit'o şi Misha Glenny, a povestit'o şi el într'una dintre cărţile dedicate zonei) redă o conversaţie telefonică purtată de Ratko Mladic (şeful militar al sârbilor bosniaci) cu unul dintre comandanţii de garnizoană croaţi (nu mai ştiu dacă era Dubrovnik sau Split). Un schimb de amabilităţi, întrebări despre familie, "ce'ţi mai fac băieţii", alea-alea. Mladic, de fapt, trăise ani de zile în oraşul pe care, acum, îl asedia dinspre munţi. La un moment dat, cei doi au trecut la chestii serioase, culminând cu un "Vino să'ţi iei morţii din faţa zidurilor, să putem continua".

Mici generali de armate beligerante zac pe marginea tuturor răfuielilor de găşti cu pretenţii de războaie. Încrucişează săbii fluide pe unde apucă, se duelează prin corespondenţă, îşi varsă fără milă unul altuia sângele şi, apoi, la adăpostul întunericului, se sună să-şi croiască, pentru a doua zi, strategia comună de atac asupra spaţiului public.

Şi'şi dau, estimp, o importanţă de'ai jura că's reîncarnările lui Marc Antoniu şi Rommel. Până chiar ajung să creadă c'aşa ar fi! Sau, dacă nu, măcar nişte lupi singuratici, nişte robinhuzi în pixeli.

Băieţi, luaţi'vă, din când în când, cadavrele din faţa zidurilor, că dă asistenţa în boli cronice.