Cel mai târziu la ultimele alegeri prezidenţiale am învăţat - eu, unul, cel puţin - cât de nocive pot fi momentele politice asupra sferei private. În absenţa unei culturi civice, românilor le e greu să accepte că adversităţile nu înseamnă neapărat posturi inamice. Cunosc oameni care au ajuns să nu'şi mai vorbească, am văzut oameni care şi'au recalculat descrescător până la nivelul zero barat relaţia cu foşti apropiaţi numai pentru că, măsurând totul în alb şi negru, au lăsat gura să vorbească fără ei. Ca şi cum n'ar mai exista nuanţe, ca şi cum omul nu ar fi supus greşelii, ca şi cum cuiva dintre subiecţii polemicii i'ar păsa că lucrurile degenerează.
Până la urmă, ca şi în momentul periculoasei polarizări a spaţiului public românesc din preajma ultimelor prezidenţiale, cazul WikiLeaks a tras din nou o linie clară de demarcaţie între cei ce strigă "moarte trădătorilor" şi apostolii lui Assange. Deasupra tuturor se înalţă un nor gros de cotcodăceli exclusiv pro şi exclusiv contra şi parcă nimeni nu mai ţine cont de miezul gâlcevii.
E ca atunci când, sus, pe munte, cu capul în nori, mergi şi mergi, cu capu'n pământ, căutând să vezi pe unde calci, dar o apuci pe o altă cărare.
Ştia ea, Marie Curie, ce ştia: fiţi mai puţin interesaţi de oameni, daţi atenţie ideilor!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu