Pagini

joi, 10 februarie 2011

Jurnalul de la Sarajevo

Am citit guest-post-ul de pe blogul Manei și mi-am amintit de o vară (2001, parcă) în care am făcut, de unul singur, un tur al fostei Iugoslavii (mai exact Biserica Albă - Belgrad - Sarajevo - Mostar - Dubrovnik - Zagreb - Belgrad - Biserica Albă) cu ia-mă-nene, rata și trenul personal, dintr-un oraș într-altul. Dintre ciornele scrise la acea vreme, una singură am păstrat-o (și o mai scot, din când în când, la vedere).

Prima parte:

Trăiesc acolo, de ani buni, adăpostiţi în mintea mea, dar parcă refuză să-şi vorbească. Sunt fraţi de mamă, aceeaşi Bosnie le-a dat sânge, dar ţin de două lumi iremediabil despărţite.

Simpaticul Vucko al Olimpiadei de iarna din 1984, lupuleţul-mascotă aplicat, ani buni, pe toate produsele "Projzvodan u Jugoslaviju"; al doilea - erou trist şi fără voie al tragediei iugoslave, un personaj fără nume, fără identitate, ficţiune a imaginaţiei mele, plămădeală sintetizând, în fapt, o colectivitate în ansamblul ei. Stau pe canapeaua memoriei mele şi privesc, derulând iar şi iar, la nesfârşit, aceleaşi secvenţe concepute, mai mult din povestirile altora şi mai deloc din experienţă trăită, de Emir Kusturica sau de Oliver Stone. Filme bune, nu pot să neg această realitate, opere ale unor maeştri ai terorii metaforizate.

Monologhează, recitând pasaje din inocentul „Jurnal al Zlatei“, din memoriile redactorului-şef al cotidianului Oslobodjenije, Zlatko Dizdarevici. Niciodată unul celuilalt, întotdeauna mie - pentru că eu i-am dus, mai demult, să vadă zidurile arse şi convoaiele de refugiaţi.

Îmi aminteam de poetul Andjelko Vuletici, cel care se temea de un singur lucru: că moartea l-ar putea prinde departe de Sarajevo. Când am intrat prima oară în oraş, amuţit de spectacolul ce mi se întindea, de sus, de pe creste, la picioare, eram familiarizat. În contumacie.

Dacă mi-aş fi propus să mă plimb pe fosta linie a frontului, aşa cum m-aş fi plimbat pe pietrele de pavaj ce marchează traseul fostului Zid al Ruşinii din Berlin, ar fi însemnat, probabil, să-mi iau concediu nelimitat. Să traversez fiecare stradă în zig-zag, să bat din uşă în uşă, să intru din casă în casă, să cotrobăi din suflet în suflet. M-aş fi comportat asemeni acelor oameni (criminali sau nu, tot oameni rămân şi trebuie să ne obişnuim să trăim cu acest destin mizerabil pe care Omul, opera magna a Cerului, şi l-a ales) cu creierele lor spălate, cu ideile altora în minte şi cu o sete de revanşă stârnită de sechelele unui razboi care nu le aparţinea. Ar fi însemnat să îi împuşc din nou pe cei care au cunoscut savoarea glonţului - cu ucigatoarea indiscreţie a reporterului, de data aceasta.

Decenţa îţi şopteşte să taci. Să laşi durerea celuilalt să doarmă. Libertatea mea de a afla nu trebuie să stânjenească libertatea celuilalt de a nu-mi spune. Libertatea celuilalt de a lăsa trecutul să-şi doarmă, daca poate, somnul de veci.

Dar în privirile "celorlalţi" poţi citi, de cele mai multe ori, un amestec de ură şi dispreţ. Te urăsc pentru că, om fiind, ai fost în stare să nu le auzi strigătul disperat nici la vreme, dar nici prea târziu. Te urăsc pentru că n-ai venit acolo, să suferi alături de ei. Dar te şi dispreţuiesc, din acelaşi motiv. Câtă vreme ei se încăpăţânau să nu dea ochii cu obuzele căzute de dincolo dar şi (mai mult sau mai puţin din greşeală) de dincoace, tu munceai, "nine to five", bine-mersi, într-un birou călduţ, punând, poate, deoparte ban lângă ban, astfel că astăzi îţi permiţi să vii la Sarajevo ca într-un concediu exotic. E bogaţia ta, strict materială, pe care el o poate înţelege. Dar tu, străinule, tu nu vei înţelege niciodată ce bogăţii a acumulat el, acolo, jos, în adăposturi, în toţi acei ani. Eşti demn de întregul lui dispreţ.

2 comentarii:

  1. trist dar adevarat. foarte profund, cu degetul pe rana, o rana ce va durea mult timp de acum inainte. multumesc Cristi pentru aceste randuri. ma alaturi gandurilor tale prezentate in acest jurnal si astept cu nerabdare continuarea.
    bogdan

    RăspundețiȘtergere