poza 1.
El seamănă a muşchetar (dacă n’ar fi îmbrăcat cam sport pentru asta); aşa că l’am decretat (eu, că mai cunoaștem pe unii care l-au calificat sculer-matrițer, dar să trecem pe lângă această paranteză) sonetist (sau, poate, şansonetist?)
Iar ea... ea e ultimul lui vers, niciodată scris, niciodată fredonat;
Ea şi el, două personagii oarecare din Romorantin. sună a vrăjitor celt.
Asterix, unde eşti? Obelix? Idefix?
poza 2
Alți ea şi el, mai estici; veşnici, parcă, străbunici, nu neapărat la postludiul unei lungi și uniforme fericiri însă – cu siguranţă – acolo unde au vrut să ajungă; el, revenită de la spital pe propriile’i picioare după o scurtă intervenţie, nu foarte complicată în sinea ei, dar cu destulă tensiune, în rezonanţă cu acele sute de riduri mici şi dese; ela şezând copleşită de toate emoţiile ce ar mai putea’o copleşi la vârsta asta, pe banca din prispă, cu mâinile încrucişate deasupra genunchilor. Se aşează lângă ea şi tac. Încremeniţi, amândoi, cu privirea înceţoşată, aţintită niciunde, undeva niciunde, sub prunul greu de vineţiu în după-amiaza ploioasă, după vântul de azi noapte ce l’a golit de eșarfele până la maroniu de îngălbenite.
Pleacă, îți spune vocea din cap. Și pleci, lăsându-i singuri, în liniştea lor absentă, și’a cules palmele şi și le’au îmbrăcat. Și stau, ca’n toată eternitatea asta, de când se ştiu.
Nu, dacă asta ați fi așteptat, nu a ieşit nici un curcubeu; se cuibărise, invizibil, între sufletele lor, trecând torentele pe acolo, prin palmele acelea măcinate de struguri culeşi şi mângâieri.
El seamănă a muşchetar (dacă n’ar fi îmbrăcat cam sport pentru asta); aşa că l’am decretat (eu, că mai cunoaștem pe unii care l-au calificat sculer-matrițer, dar să trecem pe lângă această paranteză) sonetist (sau, poate, şansonetist?)
Iar ea... ea e ultimul lui vers, niciodată scris, niciodată fredonat;
Ea şi el, două personagii oarecare din Romorantin. sună a vrăjitor celt.
Asterix, unde eşti? Obelix? Idefix?
poza 2
Alți ea şi el, mai estici; veşnici, parcă, străbunici, nu neapărat la postludiul unei lungi și uniforme fericiri însă – cu siguranţă – acolo unde au vrut să ajungă; el, revenită de la spital pe propriile’i picioare după o scurtă intervenţie, nu foarte complicată în sinea ei, dar cu destulă tensiune, în rezonanţă cu acele sute de riduri mici şi dese; ela şezând copleşită de toate emoţiile ce ar mai putea’o copleşi la vârsta asta, pe banca din prispă, cu mâinile încrucişate deasupra genunchilor. Se aşează lângă ea şi tac. Încremeniţi, amândoi, cu privirea înceţoşată, aţintită niciunde, undeva niciunde, sub prunul greu de vineţiu în după-amiaza ploioasă, după vântul de azi noapte ce l’a golit de eșarfele până la maroniu de îngălbenite.
Pleacă, îți spune vocea din cap. Și pleci, lăsându-i singuri, în liniştea lor absentă, și’a cules palmele şi și le’au îmbrăcat. Și stau, ca’n toată eternitatea asta, de când se ştiu.
Nu, dacă asta ați fi așteptat, nu a ieşit nici un curcubeu; se cuibărise, invizibil, între sufletele lor, trecând torentele pe acolo, prin palmele acelea măcinate de struguri culeşi şi mângâieri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu