- Ați avut noroc, îmi zice.
Mă uit lung la el și nedumerit, suficient cât să se prindă, prin noapte, că eu nu i-aș zice neapărat noroc.
Miez de noapte fără puțin, ora cea mai bună pentru cumpărături la supermarketul din colț, singurul cu program până la 24. Puhoaiele întoarse de pe la slujbe, care sugrumă de regulă casele pe la ceasurile serii, au adormit cu televizorul pornit; cărucioarele nu mai încremenesc abandonate de-a curmezișul în fața raftului cu brânzeturi la preț redus în prag de expirare; străzile-s și ele aerisite.
Îmi iau pâinea, intru în mașină, ies din parcare, mă asigur din mers și-mi văd de drum prin noaptea pustie (se dăduse stingerea până și la negrii care-și fac veacul sporovăind zgomotos la o bere în ușa magherniței scorojite, cu ziare îngălbenite în geam, de sub calea ferată, vis-a-vis de AfroShop). Mă pregătesc să virez la stânga. Încetinesc, prudent, fără să opresc de tot mașina la indicatorul de stop, cum scrie la carte. Și iată-mă ajuns în colțul casei.
Dintr-o dată, în spatele meu se făcu zi. O zi de un albastru rece, pâlpâitor. Cred că așa a simțit și ariciul, când i-am băgat blițul în ochi.
Mă uit în retrovizoare. Retrovizoarea se uită în altă parte. Se uită la cele două generatoare de zi în miez trecut de noapte. Între ele se văd niște luminișe calde, portocalii. Pîîîîîî... O... Da, O! Tîîîî... Sîîîî... A, ok. STOP! Păi, dacă STOP!, hai să stop. Nu de alta, dar stroboscopul îți poate suci mințile. Mai bine să cooperirăn, zic.
Opresc mașina, cobor geamul, dau muzica mai încet, trag un fum și aștept. Îl văd apropiindu-se prin oglinda din stânga. E verde. Cum scrie la carte. Nu foarte mic, statură umanoidă normală, față ușor ascuțită, păr blond tuns regulamentar, ochi albaștri (mai puțin bulbucați decât m-aș fi așteptat!), undeva pe la 75 de kilograme, să tot aibă vreo 30 și ceva (nu prea mulți) de ani. Nu știu ce număr purta la picior, sper să mă iertați.
Își apleacă, din gât, capul spre geamul deschis al portierei. Îmi vine să-i ies în întțmpinare, să scot capul pe geam și să strig Pick me! Pick me! Me! Me!, ca în copilărie când ne uitam, Vali și cu mine, printr-o lunetă (prost) improvizată, după ozn-uri și ne miram că nu le pică fustele în cap fetelor.
- Ausweis, bitte! Și permisul. Și mai mormăie ceva.
Mai bine opresc muzica. Îi dau cele două documente. Mă îndoiesc, totuși, că am în portact mormăiala aia din coadă. Mă uit atent la el. Două din trei, cred. Nu pare că m-am comportat pe placul omulețului verde.
- Mmmmmmm...mașinii, zice, ușor iritat.
Mă aplec spre torpedou - care o mmmmmmmmm fi ăla? Hm... să încerc asigurarea obligatorie. I-o arăt. Iritarea rezistă.
Zdrang, se aude. Nu, nu cred că celălalt omuleț verde (mult mai înalt, trecut de 90 de kile, proponderent masă musculară, blond periuță și încă o serie de mici detalii irelevante care ar lungi inutil această paranteză) și-a băgat pumnul prin capotă. De fapt, fusese fisa (glumă de babalâci ca mine, care am mai prins telefoanele cu fise)! Omulețul verde de la portieră (ah, poartă mănuși de unică folosință) vrea certificatul de înmatriculare. Trei din trei. În mod surprinzător, iritarera rezistă.
- Mmmmmmm...mașinii, zice, ușor iritat.
IAR? Mai tragem o dublă?
Ah...Ach, sooooooo! Motorul mașinii! Să-l opresc!
- Ați băut ceva?
Da, suc, tocmai l-am cumpărat.
Iritarea rezistă. Rezistă. Rezistă.
- Vreți să coborți din mașină, bitte?
Nu vreau; dar dacă ne jucăm, de ce nu!
Nu vreți, întreb eu, acum, să mutăm mașina cinci metri mai încolo, în fața casei, unde e loc de parcare?
- Nein!
O lăsăm aici, dublură la mașinile deja parcate?
- Kein Problem.
OK, dacă zice omulețul verde, e pe răspunderea lui. Așa am fost învățat să îi răspund și organului de la examenul de carnet, dacă ar fi vrut să mă bage pe sens interzis și în alte capcane dintr-astea.
Sigur nu vreți să parcăm?, insist.
Iritarea rezistă.
- Mașina nu se mai mișcă până nu facem un Alkoholtest. Aveți ceva împotriva? Nu, de ce aș avea? Și, dacă aș fi avut, ce s-ar fi întâmplat?
Copil fiind, m-am jucat, cândva, cu o fiolă de la unchiul Toni. Cred că le avea în stoc pentru mecanicii de locomotivă. Dar în aparatele alea pe care le-am văzut în emisiunile lui Vochină nu am avut ocazia să întâlnesc pe viu. Let's play! Dar cum?
- Trageți mult aer în piept și suflați mrmrmrmmrmrmrrrmr.
OK, presupun că trebuie să suflu în ceea ce se apropie de gura mea. Suflu.
- Până când vă spun eu ȘTOP!
Ce aveți, Bruder, toți în seara asta? E ziua mondială a stopului? E al V-lea în textul ăsta. Și vă promit că mai vine și al șaselea.
Suflu până aud ȘTOP!.
Paranteză: Să nu ziceți că nu v-am spus. Paranteză închisă.
Trec câteva secunde grăbite (oare cum s-ar fi scurs dacă, de fapt, nu veneam de la alimentară?). Omulețul verde cu mănuși uită fix în aparat, eu mă uit inocent, aproape tâmp, la omulețul verde cu mănuși (oare cum m-aș fi uitat dacă , de fapt, nu veneam de la alimentară?). Aș întoarce privirea spre celălalt omuleț verde dar o face deja Cel-Cu-Mănuși. Iritarea rezistă dar e cam pleoștită, patinând spre scârbă. În liniștea nopții aud scârțitul dezamăgit al capului omulețului verde cu mănuși: NTZ!
- Sie haben Glück gehabt, Herr Stephan-eskuh.
Noroc? Ich? Warum noroc? Mai degrabă ați avut voi Pech. Peș gehabt, cum ar zice turcul de pe electrostivuitoare. Dar ce v-a venit să vă încercați norocul până, ghinion, ați dat taman de mine? Warum ați venit după mine? Am făcut ceva falsch, ein Fehler, undeva?, întreb.
- De la un moment dat începi să îți dai seama, e suficientă o privire...
Echt? Herr Eins Zwei Polizei, dumneata ești un om fericit. Ja, ja! Sie haben viitorul în față!
PS: M-am așteptat ca măcar o amendă pentru mucul scăpat pe jos să-mi administreze. Au plecat cum au apărut. Nu știu unde. Cel mai probabil pe strada perpendiculară, unde au misiunea de a-și petrece noaptea la colțul clădirii ce adăpostește azilul de bătrâni al comunității evreiești. La drept vorbind, dacă nu i-aș fi văzut de multe ori în acel loc total nepotrivit pentru amplasamentul unei mașini de poliție nu mi-ar fi sărit în ochi nici pensionul pe care-l păzesc. Probabil că, de plictiseală, omuleții verzi și-or fi zis că-și mai salvează ceva din noapte pe spinarea Ausländer-ului cu plăcuțe românești de înmatriculare. Aproape win-win. Părerea mea!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu