Nu îmi amintesc să fi văzut vreodată o altă astfel de adunare de oameni simpatici și prietenoși ca în weekendul petrecut la festivalul de reggae din Köln. Oameni de toate rasele și vârstele, oameni cu defecțiuni la panoul de control, fiecare cu propriul său filament ars, oameni frumoși, oameni liberi. Națiunea lui Bob Marley.
N-am să înțeleg niciodată dacă a fost muzica sau iarba de vină.
Și n-am să îmi pot explica nici toleranța maximă a poliției germane. Mirosea de îți pica nasul a iarbă (da, bine, mirosea, din a doua seară, și a ciorapi); mai mult, chiar; se fuma pe față, din mână în mână, iar omuleții verzi, prezenți și la vedere, nu aveau nimic de zis. De regulă sunt intransigenți, rău de tot - dar despre asta, într-o altă poveste.
Au fumat în draci - au și amestecat cu alcool, ceea ce, se spune, ar fi dramatic, dar n-a fost.
Au dansat în draci - și chiar dacă albii, se spune, nu știu să danseze, nu a contat prea mult. În fond, reggae e un lung Redemption Song, împăcările cu tine de care ai atâta nevoie, din când ân când.
Peace, brother! Emancipate yourselves from mental slavery! None but ourselves can free our mind!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu