Singur printre casandre, habarniști, panicarzi și hatteri

Nu înțeleg prea mult din economie. Dar mă liniștește gândul că nici măcar cei școliți în economie nu se pricep. Pe bune, acum: cât de grave ar fi stat lucrurile, în ultimii ani, dacă în locul lui Alan Greenspan ar fi fost Kelly Bundy?





Oamenii ăștia care, cică, elaborează strategii economice pur și simplu speculează. Ca meteorologii. Pentru că sunt, și ei, la mâna speculanților de pe piețele financiare, la mâna marilor deținători de capital. Care, la rândul lor, se aruncă în operațiuni riscante, după ce și-au cântărit bine riscurile și schimbă din mers regulile jocurilor. Nu e neapărat o poziționare neloailă. Hai să-i zicem, poate, planul B. Vântu avea dreptate: „Omul de afaceri încearcă. Este treaba statului să-l prindă și să-l lege (...) Întăriți-vă statul!”

Sigur, există și excepții. Apar mereu și oi negre care complică lucrurile. Dar când pășunile financiare iau foc, marii jucători plătesc (de regulă, pe sub masă) echipele de intervenție. Și o fanfară care să le acompanieze. Intră în cheltuielile prevăzute.

Așadar, Statelor Unite le-a picat o stea. Caut, de ore bune, explicații pentru ce ne așteaptă la noapte, când se deschid piețele asiatice. Drept e: ar trebui să merg pe mână evanghelistului Matei, care spune că n-are rost să îmi fac griji pentru de ziua de mâine; căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăşi. Zilei de azi îi ajung propriile griji. 

În vremea asta, analiștii și comentatorii economici, care, oricum, nu pricep mai mult decât economiștii, mă ajută să nu înțeleg nimic.

Britanicii (cu excepția BBC-ului, că de aia e BBC, și a celor de la Financial Times, că-s finanțiști, nu economiști) au scos bocitoarele, că de n-ar fi vremea așa de deprimantă n-ar fi totul pierdut.

Chinezii au un text pe care îl re-dactilografiază, precum face Henkel cu instrucțiunile de folosire de pe detergenți, reformulând aceeași frază, în specificațiile pentru Serbia, Croația și Bosnia-Herțegovina, numai să nu sune la fel: „Se toarnă un capac”, „Se scurge o unitate de măsură” și „Se adaugă doza indicată”. Bine, China este, oricum, cel mai mare deținător de dolari din lume și are motive de îngrijorare. Citez: „America ar trebui să înceapă să învețe să trăiască după posibilități”. Păi asta sună a medicină tradițională chinezească. Probabil că e principiul după care funcționează și agenția de rating a Beijingului, Dagong Global Credit Rating Co, Ltd (OK, am înțeles totul până la Co, deși cred că acest Co își are cheia în imediat următorul Ltd: adică au autonomie limitată și răspund la comenzile partidului). Hatter, hatter!
Doamna Merkel oscilează între ceva ce seamănă a răceală și individualism protestant-teuton (ok, unii i-ar spune pragmatism) și autismul politicenilor din anii 1938-1939, când i-au dat, după München, mână liberă lui Hitler.

La Paris, Dominique de Villepin propune, pe blogul său, ceva de genul naționalizării. Bine, e francez. Nicolas Sarkozy refuză să se pronunțe până nu vede cum reacțioează bursele. Îl înțeleg.
Moscova e dintr-un alt film: pentru a-și salva economia, americanii ar declanșa al treilea război mondial. Aha! Cum ar veni: „The maps are being rolled up all over Europe”. Alo, Iranul? Ia, mai ușor cu Ramadanul, că avem treabă!

Banca Centrală Europeană... Despre ce vorbim aici? Next, please!

New York Times nu îmi spune prea multe dar o face drăguț. Iar Paul Krugman (pe care îl suspectez de mult că a fost greșit catalogat drept economist) le zâmbește europenilor care, de câteva luni bune, critică credibilitatea agențiilor de rating. Chiar așa - ce-or mai fi jubilând grecii și irlandezii, după vestea de vineri. Mai ales că, la Washington, republicanii îi dau la cap lui Obama - și invers.

Acum, mă întreb și eu, ca unul care nu înțelege nimic din economie: de ce nu se închid frumușel bursele, câteva zile, până se lămurește lumea ce și cum? De fapt, degradarea asta a Statelor Unite se măsoară politic; certurile dintre politicienii americani au determinat scăderea ratingului, nu creșterea plafonului îndatorării publice. Degradare? Scăderea ratingului? Adică tot tărăboiul ăsta doar pentru că o agenție de rating a schimbat „extrem de puternic” cu „foarte puternic”? OK, înțeleg că amercianii preferă să joace în liga aia cu Marea Britanie, Canada și Germania și s-au trezit, deodată, în grupa de baraj, alături de neguvernata Belgie. Dar chiar îi pasă cuiva de datoriile lui Barcelona, cât timp băieții câștigă titluri pe bandă rulantă?

Una peste alta: dacă tot am ajuns aici, de ce n-ar fi dimineața asta, de care se teme atâta lume, un moment Sputnik? După toate iresponsablitățile din ultimii ani, a încălca un consens acceptat acum jumate de veac este cam ultima nenorocire posibilă. Vorba colegului Petre Iancu, atunci când îi atragi atenția că gesticulează cu cana de ceai în mână: „Dă-o dracului, e apă!”

PS: am spus-o („și dacă nu am spus-o, o repet”) - aceasta nu este o analiză, este o nedumerire; singurele întrebări proaste sunt cele nepuse!