Îmi place Bănel Nicoliță. Nu pentru că sunt, prin constituție și nu prin reguli impuse, „corect din punct de vedere politic”. Nu pentru că e muncitor și vrea să își depășească - observați cum evit cacofonia? - condiția.
După meciul cu Franța, Bănel Nicoliță a venit la microfon zâmbind, cu siguranță mândru că i s-a cerut să fie o voce (fie ea și de avarie) a acestei generații (nu tocmai reușite) a fotbalului românesc. I s-a formulat o întrebare care nu se cuvenea a fi tratată cu zâmbet și a devenit, brusc, ceva mai sobru. Iar, la un moment dat, s-a împotmolit într-o secvență verbal încheiată în CĂ, înainte de a continua cu un CARE - și a introdus câteva onomatopee și tre sferturi de vorbe de umplutură, numai cât să alunge senzația de cacofonie.
Am perceput-o ca pe un semn de respect primit din partea unui băiat care nu mă cunoaște. Poate că, într-adevăr, avem, noi, românii, o fixație absurdă în a ne feri de cacofonii. Așa mi-a reproșat cineva, când l-am corectat. Credeam, naiv, că îi fac un serviciu.
Dar, câtă vreme avem o convenție socială, o respectăm, așa cum îi respectăm opțiunea celui de lângă noi, chiar dacă nu suntem de acord cu ea. Îl contrazicem. Dar nu îl jignim. Omul are argumentele lui - or, de bună seamă, orice argument implică un uz minim al rațiunii.
Bănel a știut că oamenii ăia - pe care nu i-a văzut niciodată la față - ar putea avea o aversiune față de cacofonii. Și s-a străduit să o evite. În cursa după limba română, Bănel, care nu prea poate fi dat ca exemplu promoțiilor care au picat bacul sau l-au trecut cum se trecea și pe vremea mea, a alergat după limba română așa cum o face și pe teren, convins că o minge e pierdută numai atunci când iese din joc. Ioanițoaia a scris, deunăzi, un text care vorbește despre Bănel.
Pauză: aruncați un ochi în mailurile voastre; sau pe peretele Facebook. De câte ori a fost violată limba română de către cei pe care îi acceptați în preajmă ca fiindu-vă girul apartenenței la o castă superioară?
Să trecem la nos moutons.
Există înţelegeri în împărţirea anilor de accedere în Liga Campionilor. Asemenea înţelegeri se fac atât la nivel de federaţii naţionale cât şi între cluburi.
Așa îmi spunea, ieri, Jürgen Roth, autorul unei cărți despre oligarhi, politicieni, mafioți, criminali și rolul lor în sport (dar, din păcate, și în restul vieților noastre de toate zilele).
Bun, atunci, dacă știu că, până la urmă, jocurile sunt făcute în loje VIP și nu pe teren, de ce mă mai uit la fotbal?
Pentru că (și de aceea mă și simt legat de galeria lui Poli Timișoara, o Horto Magiko!) mă uit la fotbal nu neapărat pentru rezultat cât pentru că aștept acea minge aruncată matematic de niște băieți care au probleme cu 7x8, acele geometrii desenate în iarbă de oameni pentru care Euclid, de vreme ce nu a prins un contract în Serie B din Italia, măcar, e mai abstract decât un Toulouse-Lautrec fără rezultat final: pentru acel plonjonul acela al portarului „de dragul fotografilor” sau chiar pentru autogolul de pe Bernabeu, mai autentic decât zâmbetul multora din jurul nostru, decât însăși viața atâtora dintre noi...
Știu că Maia Morgenstern nu o poate simți pe Maria, pe care, totuși, o joacă magistral în Patimile lui Cristos - pentru simplul motiv că ea a crescut într-altă religie. Și personajele din romane sunt de cele mai multe ori ireale. Dar, deși le știu pe toate astea, teatrul are pe mai departe o ușă deschisă pentru mine, continuu să citesc și, din când în când, ajung și la cinematograf. Și la fotbal.
Da, mi-aș dori și eu din gloria lor. Chiar dacă nu o merit, chiar dacă nu am făcut nimic pentru ea, îmi doresc să mă fălesc și să mă hrănesc, o vreme, cu/din succesul lor. Cred în ei și sufăr din cauza lor și mă bucur (Gigel merita mai mult decât puținele minute de prelungiri!) pentru ei și vreau să fiu mândru asociindu-mă lor. Dar, dacă nu se poate mai mult (revin la postarea din iunie despre Terry Jones și ce am mai învățat de la el), vreau, cel puțin, să îi văd că îmi respectă fidelitatea. Și pofta de spectacol. Măcar biletul cumpărat. Dacă aș fi vrut doar scor, citeam, pur și simplu, mâine dimineață, Gazeta.
Vreme de 90 de minute sunt spectator - și vreau să mă simt ca atare. Într-o lume suprasaturată de pseudo-competiții, eu, poate prea naiv, mai simt nevoia spectacolului. Și pot să rabd 90 de minute pentru acele câteva clipe de sublim. În fond, am spus mereu că sunt un mic Ulise, căruia mai degrabă drumul îi pare interesant.
Pot să pierd, pot să ratez - dar rabd cu stoicism și cred în venirea clipei magice, în care maestrul devine una cu partirura. Chiar dacă, alături de mine, cum am văzut în pozele făcute prin tribunele meciului de ieri seară, stau oameni veniți la meciuri nu ca să se bucure de așteptarea acelui moment de pogorâre a grației divinității fotbalului, ci pentru a fi văzuți. Ca la concertele lui Bregovic. Ca la Bamboo!
PS: știți bine cum merg treburile la Eurovision; și, totuși, vă uitați, an după an...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu