Pagini

duminică, 20 noiembrie 2011

Madrid. Pur y simplu.

Paseo del Prado, Porta del Sol, Plaza Mayor. Lor tres P. Nu mergeţi acolo. Acolo nu e nimic adevărat. Acolo e pentru turiştii veniţi din lumi fără istorie. Oameni care au nevoie de infuzie de identitate.


Parol? Am rătăcit pe undeva linkul spre acel blog care îmi sugera să ies din centrul oraşului şi să merg să văd arhitectura secolului 20; să văd blocurile şi locurile de joacă şi şoseaua de centură şi districtul financiar şi să mă lepăd de decadenţa burgheză a apropiaţilor monarhiei şi să respir proletar. L'am rătăcit, rătăcit să rămână!

Păi cum asta? Din păcate, Franco nu a putut să umble din poartă în poartă, să bată la fiecare uşă de iberic şi să le dea tuturor, în pungi de un leu, minte şi civilizaţie. Au mai rămas asemenea specimene incapabile să se bucure de risipa de splendoare pe care o înmagazinează Madridul vechi. Popor solar, fără frică de culoare, fără frică de zâmbet. Faţadele, migălos îmbinând stropii de lumină, faţadele din dosul cărora se aude muzică, chiar şi atunci când sălile pe care le adăpostesc sunt goale. Tăcerea vibrează în acordurile cântărilor de ieri, aerul e sonor, la fel cum piesele mozaicurilor sunt note, nu pe portativ ci undeva în adânc, în adâncul sufletului vrăjit de îmbrăţişarea cum alta nu'i a Madridului.

Şi chiar dacă oraşul de astăzi, fărâmă dintr'o lume alta decât cea în care a visat (nu neapărat întotdeauna frumos) Hemingway, nu îţi mai poate oferi întregul deliciu al vremurilor scriitorului, oraşul, în ambiţia sa de a se lega de propria'i moştenire, de sine însuşi, păstrează, dincolo de contemporanul contratimp, frâna de mână a sufletului. Frâna de minte, de inimă, de viaţă.

Madrid nu este oraşul în care să fotografiezi cartea poştală a vieţii tale. Străzile Madridului au perspectivă, da, implodează într'un punct, undeva, la infinitul din dreptul ochilor spre care se reped grăbite, o grabă nefirească, dar total nefirească în liniştea senină ce te înconjoară, o prăbuşire liberă în absolut, acolo, în starea aceea de bine primordial, străzile se reculeg într'un zero perfect dând fotografului poza pe tavă, da, ele, străzile Madridului, calles y caminos y avenidas, urcă sau coboară şi, parcă, penru prima oară în viaţă, coborârea nu are farmecul urcuşului. Prin vitrine, poveştile care nu au sonor sunt delicioase, si no me amas yo te amo, si te amo tu ten ciudado, dansând pe lângă fântâni sau colţuri de stradă flamenco sau mariachi sau habanera sau nu, ei, bine, ştii, nici o armonie, de fapt, nu e străină Madridului, Madridul, el, e, de fapt, armonie. E Armonia.

Şi e Velasquez, e întreaga grandoare pusă în ulei şi pânză, respirând cele văzute, cele povestite, cele citite, cele visate. Velasquez cu minunatele sale întâmplări redate, Lăncile Maestrului, Căderea Bredei, salvând onoarea unui imperiu, mai ieri atât de imens cât hărţile nu'l putea cuprinde, un gigant explodând ca efect al imploziei, ca toate imperiile, un gigant la capătul de sus al drumului ce duce spre sfârşit, La renidicion de Breda, dovada absolută a convertirii beznei, el tenebristo care a văzut'o, pe ea, lumina, cea care l'a mântuit şi i'a dat, mai apoi, dezlegarea să se aştearnă deasupra istoriei artei ca unul dintre părinţii patriarhi, ca unul dintre părinţii ei refondatori; şi Lope de Vega e Madridul ("În această Iglesia a intrat în anul cutare Lope de Vega"), el maestro de danzar, el amor enamorado, el Fenix de los Ingenios y Monstro de la Naturaleza.

Adevărata mare naţiune, patria tuturor geniilor, că vin din Catalonia sau Malaga sau de la San Sebastian sau de aici, din Madridul absolut, mauri sau vizigoţi sau romani, că au scris piese de teatru sau au asamblat bucăţi de faianţă, că au zugrăvit faţade sau au făcut film, că ţi'au servit o cerveza sau au inventat reţeta lui chorizo şi'au afumat minunăţie de jamon, că au urcat în genunchi trepretele spre altarul lui Santiago după ce au umblat năuci pe sub soarele acela fierbinte urmând El Camino sau, pur şi simplu, au simţit sângele pulsându'le în vene - fie când marea li s'a deschis în faţă, dincolo de Finisterre, fie când toreadorul, vai, oribilă imagine şi hai, dacă tot aţi citit atât, dacă a ajuns cineva până aici, să ne oprim, zic...

De fapt, nu am vrut decât să vă invit să aruncaţi un ochi peste Paradisul lui Tintoretto (varianta de la Madrid, din colecţia Thyssen-Bornemisza, nu cea de la Veneţia, dar şi dacă vă duceţi la aceea, întrebarea rămâne neschimbată): deci, doamnelor, domnilor, chiar vreţi Paradisul? Eternitatea seamănă cu autobuzul 136 când ies fetele de la Apaca.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu