Chestia aia cu fluturele de fier şi o grădină a paradisului

Nu mai ţin minte când se întâmpla asta. Dar era o vreme în care o ştire nu dura doar un minut şi 44 de secunde iar o melodie de 17 minute nu era chiar o anormalitate.

Pe vremea aceea, prezentatorii de ştiri nu umpleau tot ecranul. Informaţia îmi era transmisă prin cuvinte împerechiate în fraze, nu prin gesturi şi tonalităţi, ca şi cum omul din faţa prompterului ar fi fost rugat de producător să îmi sugereze când e cazul să bag gaz în atenţie şi ce anume trebuie să reţin din cele 70-80 de secunde în care latră la mine voice-over-ul.

Aşa şi la radio. Vorbăreala era lungă, uneori chiar cu rost. Şi când tăcea vorbăreala se pornea muzica. Care nici ea nu era scurtă. Nu m'am născut în vremea operelor rock dar fac parte din generaţia moştenitorilor descendenţi direcţi ai rockului progresiv. L'am primit încercat la chitară de cei mai tineri decât părinţii noştri dar mai mari decât noi. Poarta s'a deschis cu o melodie cântată de unii care se plimbau pe scenă înainte chiar de a mă naşte eu. Întâi am ascultat In A Gadda Da Vida zdrăngănită la chitară pe plajă, la mare (era o vreme în care chiar nu conta prea mult dacă stric sau nu cântarea; gura mea cânta cu ei oricum). Mai apoi i'am auzit pe Iron Butterfly la emisiunile de muzică ale Europei Libere. Practic, de aici începe relaţia mea cu muzica "veche":

Iron Butterfly, în seara asta, la Siegburg, intră în seria AC/DC, Alice Cooper, Paul McCartney, Billy Idol, Bob Dylan, The Pogues, Whitesnake şi alţi câţiva pe care nu mi'aş mai fi putut închipui c'am să'i mai prind în viaţă. Dacă am noroc, n'o să moară nici unul pe scenă. Înţeleg - de la cei care i'au văzut zilele trecute la Hard Rock Cafe în Herăstrău - că Dorman nu poate să se mai prea ţină pe picioare, aşa că stă în scaun tot timpul concertului. Cât timp, însă, ştie ce să facă cu degetele pe bass iar vocea îl mai ajută să ţină steagul sus, chapeau! Iar Ron Bushy, celălalt supravieţuitor din epoca In A Gadda Da Vida, bate toba ca în tinereţe. Care tinereţe li se întâmpla tocmai în 1968 (pentru cei care au deschis mai târziu ochii: Amstrong avea să aselenizeze un an mai târziu, studenţii de la Sorbona îl obligau pe De Gaulle să părăsească precipitat Bucureştii, tancurile sovietice invadau Cehoslovacia iar eu călătoream încă în burta mamei).

Oricum, chapeau: la vârsta lor sunt în stare să susţină 25 de concerte într-o lună, traversând Europa în zig-zag.

Later edit:

Cu Ron Bushy, de 44 de ani bateristul trupei (cam un an înainte de a mă naște eu)