Pagini

marți, 20 martie 2012

Pace și opt portocale în Siria

Dacă mă vede El Comandante cu postarea asta, mă trimite la re-educare!


Pe malul lacului, drumul pare a se învârti în cerc. Luminile orașului apar și dispar iar furtuna de pe Mediterană e încă în noi. Nu mai avem ce vomita, altfel am face-o. Și drumul pare a nu se termina. Trebuie să ajungem pe Avenue de l'Environement. Sau pe Avenue Bourguiba. Deși, în Tunisia, aproape toate străzile poartă aceste două nume. E trecut bine de miezul nopții și fețele noastre sunt palide. Nici intrarea în Tunis nu readuce culoare în obraji. Poate ceva de mâncare. Poate harissa din shaorme. Poate un duș, un pat și un somn.




Hotelul e una dintre acele clădiri instituționale coloniale. A fost spital, pe vremea francezilor. Așa și arată. A spital din anii 30, niciodată recondiționat. Uși crăpate, podele pe care le speli din fugă, geamuri cu tocuri scorojite, camere înalte, scări înguste, duș pe etaj, multe paturi la un loc. Perfect, pentru ultima noapte înaintea deșertului.

Formalități de cazare. Cei doi bătrâni care se ocupă de recepție, treziți din somn, încearcă, buimaci, să descifreze informațiile din pașapoarte. Dar meseria? Băieții se uită la mine. Da, știu, nu jurnalist. „Sociolog”, spun. Bătrânii de la recepție se scarpină în creștet, schimbă priviri, se uită pierdut pe formularele de pe masă, fac o pauză uitându-se prin mine, apoi îmi găsesc ochii și întreabă: „Ingenieur, ca va?”. Ca va, ca va!




Schimbare de peisaj. Doi ani mai târzu, alt continent.




Omul în blugi prespălați, un bleu palid, ca cerul senin deasupra metropolelor industrializate, și cu cămașă vișinie se învârte în jurul mașinii, așteptând ceva. Faldurile din ceafa groasă, tunsă regulamentar, trădează adevărata ocupație a vameșului. Poate știa că venim, poate s-a nimerit să fie doar tura lui. Bagă mâna sub cămașa descheiată la trei nasturi și scoate un telefon. Se îndepărtează vorbind la aparat. Revine. Dispare într-o gheretă. Reapare. Intră în clădirea postului de frontieră. Revine. Lucrurile par în regulă. Bere? Vin? Ce-i aia? Un whisky, acolo... N-avem. Bun și vinul. A, și, o recalificare profesională. Desigur, nu jurnalist. Nici măcar scoiolog. Inginer nu ține. Păi, iaca, instructor de orientare turistică să fie.




A doua zi, în biroul directorului unui institut de cercetări. Discuții profesionale, blabla-uri de complezență, afară soare, Mediterana la orizont, parfum de pace și prietenie. Pe peretele din fața directorului, o diplomă; greu de înțeles - dar numele emitentului e tradus de fotografia de lângă semnătura olografă: Nasrallah, șeful grupării pro-iraniene Hezbollah, spaima Orientului Apropiat. El Comandante se uită urât la mine - să nu insist cu privirea, să nu îndrăznesc să fac vreo poză. Pe geam, afară, pe o limbă de pământ înaintând câțiva metri în mare, un radar antic. Mișcă. „Mai funcționează? Prinde ceva?”, apuc să întreb înainte să-mi dea El Comandante peste degete. Directorul dă afirmativ din cap. „Pescari ieșiți la braconaj”. Deși, din cum arată, pare mai degrabă orientată către Turcia (unul dintre analiștii SIPRI spunea, luni, că regimul folosește antenele radar pentru a supraveghea protestatarii). Dar ce știu eu despre topografia locului? Refuzăm, elegant, generozitatea directorului - știm, ai nevoie de pașaport sirian pentru a-ți lua o cartelă pre-plătită; mulțumim, ne-om descurca fiecare cu mobilul de acasă, nu trebuie să se deranjeze să ne ofere o cartelă. Oricum vor fi la curent cu fiecare pas pe care îl facem, și fără cartela siriană.




Drumul spre Citadela lui Salahdin (Qal'at Salah al-Din) merită o plimbare, chiar dacă nu mai am antrenamentul drumețiilor. Fie și numai pentru hienele care, din când în când, îți taie calea, cel puțin la fel de speriate de tine pe cât ești tu de ele. Spectacolul vechii fortificații e unic. Și, apoi, drumul îndărăt. Mașinile-s rare. Mai degrabă câte o motocicletă Hounday sau Kauasaki. Made in China. Plină ochi. Bărbatul la ghidon, femeia și doi copii în spate, al treilea plod pe coarnele drăcoveniei. La nevoie fac altul. Mult timp după decesul speranței mă ajunge din urmă o camionetă. Made in China. Sui pe platforma din spate și plecăm. Șoferul gonește prin curbe, pe marginea prăpastiei, ca și cum ar fi uitat că sunt acolo și nu am de ce mă ține. Mă ancorez de podeaua platformei și sper că plusul de kilograme își vor oferi prinosul de recunoștință, apăsându-mi centrul de greutate spre o oarecare stabilizare. Am rămas prieteni, de atunci. În curba în care ne-am instalat tabăra îmi strâng ultimele fărâme de vlagă și îi bat șoferului în capotă. Oprește. Cobor. Allah e mare. Băieții nu bagă de seamă că m-am întors. Trei își văd de trabă, nu că ar fi avut vreuna (mint, Relu gătea), patru bălăureau după fluturi și alte insecte. Abia când o altă camionetă de același tip oprește se ridică antenele. Coboară copliotul și, după el, încă un tip. Vine spre noi, cu o plasă în mână. Ne-o întinde, arătându-ne că înăuntru sunt portocale. Ospitalieri, arabi. Pe bune și fără nici o umbră de ironie. Prietenoși și ospitalieri. După o vreme, Gabi (parcă... sau Zaher?) simte un beculeț aprins. Se duce la plasă și numără portocalele. „Câți suntem?” Opt. „Câți sunt plecați?” Patru. „Câte portocale sunt în plasă?”. Opt.




Probabil că toată valea știa de ăia care au instalat corturile. Avea să apară și agitatorul local, să ne invite la incubatorul de afaceri pe care, într-o altă curbă, vreo câteva sute de metri mai la deal, îl înființase însăși soția președintelui. Era pentru femeile care se pricepeau să coase covoare tradiționale. Dar era, să ne intre bine în cap, fundația soției președintelui.




„Aaaa! Românii!”. El e. Vameșul cu ceafă groasă, tuns la fel de scurt ca și la venire, purtând aceiași blugi de culoarea cerului de deasupra metropolelor puternic industrializate și aceeași cămașă vișinie, descheiată la primii mulți nasturi. E doar mai transpirat sub braț decât la venire. Afară e mai cald cu o lună decât când ne-am văzut prima oară. O fi știut că plecăm azi?




PS: am (tran)scris (din memorie) aceste câtva amintiri din Tunisia (2006) și Siria (2008) după ce pe multă lume a revoltat reportajul publicat în Evenimentul Zilei; nu e mare lucru de capul lor, al amintirilor; încercam, doar, să spun că, în lumea arabă, pe timp de pace, băieții regimurilor seculare stăteau non-stop cu ochii pe străini; n-am idee cum or sta lucrurile acum, în plină criză.


2 comentarii:

  1. Fin, elegant, bogat in imagini si idei. Frumos!

    RăspundețiȘtergere
  2. Inca nu am fost in Siria,dar am auzit ca sunt locuri frumoase pe acolo.

    RăspundețiȘtergere