Când ai de lucru și termenele te presează îți cauți orice altceva mai bun de făcut. Răscolești arhive. Și scrii povestea unor fotografii.
Undeva, departe de soarele lui iulie, două lumini minuscule (căci la asta se rezumă ființa umană acolo, jos, în front) blestemau de zor un vagonet înțepenit. Auzindu-ne înaintând greoi prin bălțile dintre șine, ne-au aruncat un "Haideți, bă, veniți și ajutati-ne!".
Ne-am apropiat și-am apucat a ne distinge. Celor două lămpașe nu le-a prins deloc bine ivirea directorului, însoțit de câțiva necunoscuți în salopete curate. Inginerul nu le-a reproșat nimic celor doi mineri rămași, de atâta căldură și sudoare, în chiloții cândva albi dar încă în ușor contrast cu pielea strălucind transpirată în culoarea de lignit a prafului de cărbune.
Am pus mana pe vagonet - trei ziariști, un inginer și doi ortaci cu acte în regulă. Acolo, jos, destinul nu știe să citească cv-uri.
Am urcat la suprafață. Ieșit din colivie, mi-am sprijinit capul prin cască de primul stalp întâlnit, am înfipt neputincios privirea în pământ și le-am mulțumit Sfintei Varvara și profesorului de mecanică pentru examenul picat și pentru anul pierdut. A fost motivul pentru care, în 1991, am renunțat la Facultatea de Mine.
Anina, undeva prin 2005
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu