Scrisori către Dinu

Nu le-am scris niciodată. Habar n-am de ce. Ba am.



Nu am fost niciodată tatăl ideal pe care Dinu l-ar fi meritat. De fapt, rareori am fost tatăl acela de care ar fi avut nevoie. Greșelile-mi aparțin. Nu are sens să le dezvolt. De multe ori am fost, de-a lungul vieții, la timpul potrivit în locul potrivit. Dar de multe ori n-am fost - sau am fugit de acolo sau am fost și nu m-am prins că sunt. Ca-n viață. Nu are sens să dezvolt.

Stau de multă vreme cu coala asta albă în minte. M-am tot gândit la scrisorile pe care ar trebui să i le scriu lui Dinu. S-ar cuveni să o fac. Azi m-a luat iar. Dar: am zăcut cu coala asta albă în pat, am zăcut lângă ea, mai apoi am pus-o într-un colț al tăbliei pe care am pregătit prânzul, am foșnit-o între degete în vreme ce răsfoiam alte pagini de pe urma cărora fie mă aleg cu câte ceva, fie nu. Mi-am luat și o bere, pe principiul ăla care spune că, la fel cum odată ucis bizonul cel mai bolnav din turmă, turma aleargă mai repede din calea vânătorului, la fel și neuronul cel mai beteag, ucis de bere, va permite celorlalți să se miște mai rapid și să nască idei trăznite.

Divaghez. Ca de obicei. Așa fac și în viață, nu?

Nu le-am scris niciodată; poate și pentru că, la fel ca în această dimineață, nu am putut trece de primele două sau trei fraze. În care spuneam că nu am scris niciodată acele scrisori către fiul meu pentru că nu am fost neapărat părintele în măsură să o facă, pentru că nu-s cel mai în măsură să enumere pilde.

Azi dimineață i-am trimis un mesaj cu un link. Cu acest link. Și l-am rugat să îl citească, conștient fiind că generația lui nu e neapărat cea mai bună prietenă cu lectura. Nici nu îmi dau seama cum ar putea fi ei, născuți în epoca comunicării rapide, când eu, venit din vremuri mult mai molcome, în care ședeam și vorbeam, nu ne limitam să ședem și să „chillănim”, am ajuns să mă sintetizez în exprimare la cele 140 sau 160 de caractere. Dar i-am scris, sperând că își va lua ceva timp să meargă cu lectura măcar până la punctul 8.

Paranteză: cu al nouălea nu sunt, oricum, de acord; știu ce se spunea, că băieții care fac armata devin bărbați - dar știu și că băieții car eo fentau erau băieți deștepți; una peste alta: nu sunt de acord cu punctul nouă - dar nu aș avea nimic împotrivă dacă l-ar remodela puțin și l-ar interpreta ca pe un apel la voluntariat. Paranteză închisă.

I-am spus că dacă există vreun motiv pentru care merită să citească acel link și să se gândească la ce vrea omul cu pricina să spună, atunci motivul ar putea fi că, hm, ar avea șansa să facă ceva mai puțin greșeli decât am făcut eu în viață.

Ar putea fi prima scrisoare către Dinu. Dintr-o serie de vreo sută, nu? Dar mă cunosc destul de bine și știu că nu duc la bun sfârșit chiar toate lucrurile pe care le încep.

Dar mai știi?