Germanul cel rău

„Germanii să facă experimentele acelea economice la ei acasă, pe banii și răbdarea lor”.


Ați văzut, stimate domn, german ieșind în stradă supărat pe taxele și impozitele federale, de land, locale, de radio, bisericești șamd? Nu prea; mă rog, în cazul celor din urmă, este între mnu și mda, deși nu iese în stradă iar cui nu-i convine se retrage din biserică (și tot i se asigură un „tatăl nostru” la înmormântare).

Nu iese pentru că de banii ăia care îi sunt reținuți primește ceva la schimb. Securitate socială, servicii publice, asistență sanitară, autostrăzi, trenuri rapide, poliție în slujba contribuabilului. Un stat funcțional.

Germanul a renunțat la niște privilegii, unele poate chiar exagerate (Agenda 2010 lansată de Gerhard Schröder prin 2002 sau 2003 a fost una dintre chei), pentru a fi sigur că, pe termen lung, se va bucura de securitate social și o prosperitate rezonabilă.

Nu a considerat că este sub demnitatea umană să muncească iar când leafa i-a scăzut a ales să aibă două joburi unde pierde (sau câștigă?) până la 50 sau chiar 60 de ore pe săptămână, s-a recalificat, a învățat meserii noi la care s-ar fi gândit că nu sunt de rangul lui, și-a tăiat o vacanță pentru ca pe celelate două rămase să le petreacă așa cum i-a plăcut mereu, nu-și mai schimbă mașina la fiecare cinci ani ci când dă domnul să fie musai, se gândește de două ori înainte de a scoate o mobilă în stradă, a învățat că Loganul îndeplinește aceleași funcții fundamentale ca și alte mașini de trei ori mai scumpe, a renunțat să-și mai îndoape organigramele, atât la stat cât și în sectorul privat, ergonomizând administrația dar și afacerile (care au trecut razant pe lângă sucombare în vârful crizei dar nu au făcut-o), a spus „frână!” sindicatelor care au înțeles că, uneori, trebuie să dormi în pat cu dușmanul, pentru că, până la urmă, chiar dacă nu mai câștigi între 35 și 70 de mii de euro anual, tot e important să știi cum să nu arunci în aer depozitele de economii pe care le-ai construit cu migală în vremurile bune.

Va ieși la pensie la 70 de ani, muncind șase ani în plus și nu șase ani mai puțin, cum visase el cândva, demult, proaspăt ieșit de pe băncile școlii, când lumea arăta altfel decât arată astăzi și sperai să te bucuri de o pensie anticipată pentru a lăsa locul tău unora tineri.

Dar, nu-i așa?, nemții sunt doar niște panzere, nu gândesc, doar muncesc, nu au altă strategie la fotbal decât cu pieptul înainte, umflat, spre poarta adversă, cântă muzică militărească, bat nervoși din degete lângă halba de bere așteptând să fie chemați la oaste, ard de nerăbdare să se înroleze, să plece să cucerească Europa, că e plină de viitori sclavi pe care să-i pună la muncă în locul lor.

Nu? Cum așa, „nu”? Nu. Pleacă, da, pleacă, dacă găsesc un job mai bun. Medicii lor se duc în Canada sau Noua Zeelandă, lăsând locuri libere pentru absolvenții de medicină de la Iași, Timișoara sau Târgu Mureș. Sau pleacă la Cluj să studieze medicina, pentru că nu absolvă liceul cu note suficient de mari pentru a o studia la Aachen - sau pentru că, pur și simplu, le e mai ieftin (nu e vina lor!). Și pleacă cu familia la Mallorca. Sau la Matala. Zece zile, all inclusive. După care se întorc și-și reiau ritmul tradițional de viață. Cu ore de muncă, cu plozi cărora le mai citesc basme dar pe care îi lasă să mai și cadă și să se lovească fără a-i cocoloșii prea tare, cu vecini turci de la care au învățat să mănâne Döner care macht schöner, cu Stefan Raab de la 11 seara, cu etapa de Bundesliga sâmbătă la 15:30, cu berea băută la Kneipe în drum spre casă. Unde o înjură pe Mutti. Că e prea de stânga. Sau prea de dreapta. Și pe greci - pentru că o înjură pe Mutti!

„Nein, nein, monsieur! Nur vacance, keine occupation!”

PS: cum bine zice Cristina, „Neamtul e din ce in ce mai frustrat, pe buna dreptate (...) Germania produce si aproape sustine Europa. Dupa razboi au muncit sa plateasca despagubiri (...); și-atunci, în fond, germanul mediu ar fi primul care ar fi în măsură să voteze „OXI” la referendumul din Grecia