Pagini

joi, 6 august 2015

Corespondență dintr-un război atât de îndepărtat și, totuși, atât de aproape


M-am uitat accidental în calendar și am descoperit că tocmai se împlinesc 20 de ani de când transmiteam (corespondent de război al ziarului ZIUA, recuperat de pe plajă de la Costinești) din Croația, din spatele liniilor operațiunii Oluja - pentru că în dreptul liniilor nu te lăsau generalii, ca să nu observi cât de blătuită este istoria.


Bine, nici nu mai contează că am plecat la război gata rănit: undeva după Ploiești a venit nașul să-și facă treaba și, cum stăteam eu întins pe patul de jos din vagonul cușetă cu destinația Buapesta (pe atunci era evident exclus să ajungi în Croația prin Serbia), m-am ridicat brusc și m-am oprit în tăblia patului de deasupra. După câteva minute am simțit ceva cald pe frunte. Am aprins lumina. Sângeram. Din toată tăblia aia a patului de deasupra eu alesesem să mă lovesc fix în floarea unui șurub ruginit și șubred atârnând. L-am înjurat pe Ceaușescu, oricum el era de vină pentru toate relelele sistemului din ultimii 40 de ani, și m-am culcat la loc.

Ziua de 7 august marchează sfârșitul oficial al războiului în această parte din fosta Iugoslavie (și, cumva, a întregului prim război din regiune) prin ceea ce se numește, în limbaj oficial, sfârșitul „eliberării” Croației (operațiunea Oluja - „Furtuna” - declanșată pe 4 august 1995 și declarată încheiată trei zile mai tîrziu, pe 7 august, deși în unele orașe luptele s-au mai dus câteva ore și pe 8). Era, de fapt, o defilare a mașinăriilor de război croate prin niște localități în general abandonate de civili, cu fațade fumegânde și străzi pline de pseudobaricade, în care mai rămăseseră doar câteva pâlcuri de fanatici paramilitari sârbi - unii la ordin, ca să lase impresia de beligeranță, alții din exces de zel, pur și simplu. Și mai era o mână mică de sniperi isterici, convinși că războiul continuă și-l pot câștiga, ca și cum cineva ar fi câștigat vreodată vreun război cu adevărat.



În traducere liberă, aceasta operațiune a încheiat alungarea definitivă a ultimilor slavi ortodocși (sau „etnici sârbi”, cum li se spune în discursurile oficiale) ce trăiseră de-a lungul fostei linii de demarcație imperială turco-austriacă, în sate împrăștiate în zonele muntoase de la granița cu Bosnia (Republica Krajinei Sârbești, cu capitala la Knin) până la periferia Zagrebului (și care slavi ortodocși îi alungaseră, la rândul lor, pe vecinii catolici, croați, pentru a „purifica etnic” provincia din care vroiau să nască - și să-i dăruiască lui Slobodan Miloșevici - statul independent Republica Unită Sârbă).



În orice caz, tractoarele și căruțele cu refugiați sârbi se retrăgeau mai repede decât înaintau tancurile și blindatele armatei croate, condusă de Ante Gotovina (cel care se scarpină în ureche, în stânga președintelui Tudjman).



Sau invers. În orice caz, blatul era evident iar bieții civili...




În fine, probabil că Alec are dreptate să mă tot piseze să merg la Bilbioteca Academiei și să caut prin arhive (aia online lucrată cu migală de Felix, Mihnea, Chainsaw & co la ZIUA a fost făcută pierdută la un moment dat de cineva fără prea multă minte, cel mai probabil...) ce-am scris în acei ani de la și despre războaiele de dezmembrare a Iugoslaviei.

Așa că doar atât, deocamdată, despre acest episod din istoria recentă și din istoria mea profesională.

Mi-am adus aminte de asta după ce Mircea mi-a sugerat să îmi iau cărți la mine înainte de a mă pregăti să traversez podul de la Giurgiu, ocazie rară de a mai citi câte ceva. Și vroiam să-i spun că, de fapt, mai citesc. De exemplu, zi de zi, de douăzeci de ani încoace, urmăresc evoluția comparativă trilingvă a ghidurilor de utilizare de pe etichetele diverselor articole de curățenie - în sârbă, croată și... pentru consumatorii din Serbia, din Croația și din Bosnia Herțegovina. Era o vreme când se chinuiau să reformuleze, în așa fel încât indicațiile de folosire a detergentului să nu sune identic în cele trei „limbi” așezate una sub alta. În cazul unui lichid cu conținut ridicat de clor, de exemplu, unora li se spunea „să folosească substanța doar după ce și-au pus mănuși speciale”; altora le explicau că „ să nu intre în contact cu substanța , pe motiv că poate provoca arsuri mâinilor”; iar celei de-a treia entități (nu, nu e ca-n bancul cu Funar, ăla cu „dă-nainte, dă-napoi”) i se recomanda „protejarea mâinilor de riscul arsurilor”. Sau: „păstrați departe de copii” vs. „a nu se lăsa la îndemâna minorilor” vs. „nu lăsați plozii să pună mâna”. Și lista e lungă...



În orice caz, diviziile de marketing ale diverselor multinaționale de larg consum din cele trei țări lucrau din greu și comunicau excelent, în dosul liniilor frontului și, mai apoi, pe deasupra granițelor aparent impenetrabile ce despărțeau entități, vezi bine, ireconciliabile.

Lucrurile, între timp, s-au diluat simțitor. Unii mai păstrează, din rațiuni care nici nu mai contează, înscrisurile aplicate după segregarea noilor state născute din sfârtecarea iugoslavă. Alții, în schimb, nu mai au asfel de probleme și scriu indicații de folosire pentru CG / BiH / HR / SRB. Macedonenii avea oricum de multă vreme limba lor amestecată bulgaro-sârbă iar slovenii și-au germanizat limba cu forța, de-a lungul secolelor, ca să nu li se mai spună că-s trib slav din Balcani (deși însuși numele de „sloveni” îi trădează).

Era de așteptat ca istoria să facă așa o piruetă, de vreme ce chiar în timpul războiului, generalii diviziilor combatante - foști colegi și tovarăși de beții în școlile militare ale nealiniatului Tito - comunicau amical și chiar susțineau rețele întregi de profitori de război care lucrau, așa cum se întâmplă peste tot în lume unde pornesc războaie, în beneficiul celor care le asigurau perpetuarea stării de criză și în detrimentul civililor terorizați, înfometați și încărcați cu ură.

Dar, vorba aia: nimic nu durează o eternitate, nici măcar eternitatea.

PS: la întoarcere, în Venezia Express, care pe atunci avea capăt la Budapesta și circula pe actuala rută a Orient-Simplon-ului, undeva după granița croato-ungară, prin apropierea Balatonului, mi-au fost furați ultimii bani din portofel (nu că aș fi avut mulți la mine, pentru deplasarea aceea de câteva săptămâni primisem de la ziar vreo 300 de mărci cu totul); controlorul s-a uitat la mine și-a dat din umeri - țapțarapii cu spary-uri erau la ordinea zilei în trenurile maghiare și cel mai probabil cotizau la naș.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu