Brexitul nostru cel de toate zilele

În Greenwich, la supermarketul din gară, stăm la coadă cu două peturi de răcoritoare. Coada mișcă greu dar nimeni nu se bagă în față. Și nimeni nu se duce la casele automate. Nu știu dacă, la fel ca noi, n-au habar de existența lor sau, poate, nu se pricep să le folosească. Sau le e teamă. Sau, pur și simplu, refuză să o facă, pentru că acele aparate fără casier(iță) le-au luat locurile de muncă unor oameni. Așa cum, la un moment dat, supermarketul a luat locul unor magazine mici, de cartier, care hrăneau mai multe familii de mici întreprinzători.




Da, mi-am promis că am să-mi caut, rătăciți care pe unde prin oraș, câțiva mici comercianți de la care să-mi fac cumpărăturile. Probabil ar trebui să încep prin a-mi reorganzia viața. Să învăț să cumpăr exact cât consum, să învăț să consum mai puțin (asta oricum), să fiu om, nu doar animal, și să nu mă reped instinctiv la raft. Dar nu-mi iese.

În plus, brutarul artizan și-a luat nume de tradiție occidentală și practică prețuri de butic. Aș putea să-l înțeleg. În fond, nu e chiar ieftin să facă ceva sănătos.

Așa că, una peste alta, eșuez iar în supermarketuri.

E de vină și ritmul cotidian. E mai simplu, e mai comod și mai rapid să pui dintr-o singură dată în plasă și pateul de gâscă, și cireșele, și pasila de țânțari, și sticla de vin, și dezinfectantul de toaletă, să plătești totul o singură dată și să fugi direct acasă, fără să mai dai cine știe ce ocol.

Nu-ți stă gândul la oamenii ăia care au sacrificat o cameră din apartamentul de la parter în care au înghesuit pufuleți, salam de vară, vin, bere, pâine feliată, guma turbo – și la care mai bați câteodată în geam, rar, când ajungi acasă după ce închide la supermarketul din colț. Or să mai reziste o vreme, apoi vor închide. Vor desființa scărița aceea din scânduri suspendate pe un grilaj sudat, vor scoate parasolarul cu nume de firmă de bere, se vor pensiona sau naiba știe ce-or să mai facă. Nu e treaba ta.
Nu te gândești că și jobul tău se va desființa. Oameni își vor plăti dările online, roboții vor coase pielea pe volanele mașinilor, dispeceratele de taxi se vor goli pe măsură ce aplicațiile telefonice nu vor mai da rateuri.

Probabil că mai mult de jumătate dintre copiii care încep acum școala vor lucra în meserii care astăzi nici măcar nu există. Cealaltă jumătate s-ar putea să nici nu mai aibă un loc de muncă. Vor deveni infractori? Vor deveni războinici, luptând pentru resurse ce nu mai există și pentru o supraviețuire fără orizont? Vom înjura noi lumea în schimbare și le vom lăsa moștenire copiilor sudălmile noastre, chiar dacă nu mereu schimbarea e nefastă? Vom fi doar o altă specie peste care vin vremurile și, din lentoarea adaptării noastre, ne vom trezi striviți de ele?

Sau vom reuși, noi, generația părinților lor, care am primit în dar explozia tehnologică, să ne debarasăm de actuala filosofie a existenței și vom începe să regândim și remodelăm lumea în avanpremiera tehnologiei pe care o tot perfecționăm? Vom putea da sufletului cadența minții?

La Greenwich, lumea se distra pe străzile închise traficului rutier pentru a face loc pietonilor și amatorilor de teatru. Ploua cu soare, în primul weekend după votul Brexit. Oamenii arătau la fel. Norii arătau la fel, the City, în zare, arăta la fel. Meridianul 0 era tot acolo, la locul lui, și, alături, la ieșirea din parc, vechiul magazin de suveniruri marinărești mândru botezat „Primul magazin din lume”. La Greenwich, pe dreapta, cum ar veni. De aici începe numărătoarea vremurilor. De câteva secole e așa.

Dar dacă unele lucruri au rămas acolo, la acele secole din trecut? Dacă nouă ne-a rămas mintea în urmă? Dacă ne iluzionăm că, atomizându-ne, în dosul unor groase ziduri, vom da cu tifla mersului accelerat al vremurilor? Suntem mândri păstrători ai valorilor naționale și arătăm cu degetul spre bolile pe care multi- și interculturalismul ni le-au adus. Căutăm tunelele către piramide ale lui Zamolxe în vreme ce ne facem socotelile cu cifrele primite în dar de la arabi, pe un calculator american fabricat în Taiwan, bând o bere cehească după niște sarmale ăăă... ăsta... da, balcanice, fără să ne suim la volanul mașinii nemțești că ne oprește polițistul nostru național.

Națiunea. Patria. Suveranitatea. Nobile idealuri. Indispensabile. Dar ne cramponăm de ele cu religiozitate dusă la bigotism, ca și cum am trăi într-un glob de cristal, ca și cum viețile noastre ar fi extrase din contextul universal, ca și cm am trăi în flacoane de esențe pure. Or, viața nu e deloc așa.

Și cine are curajul să ridice primul piatra?