Joachim Gauck. Standing ovation pentru cel învins

Douăsprezece puncte despre douăsprezece ceasuri ale Germaniei.

Cronica zilei în care germanilor li s-a ales un preşedinte. Poate pentru ultima oară.

A se citi de jos în sus.

(12). Restul e deja ceremonial. Şi un discurs presărat cu nimicuri drăguţe. "Germania e o ţară minunată". Christian Wulff, noul preşedinte al Germaniei, va trebui să înveţe să vorbească discuţii.

*

(11). Se aude clopoţelul. Electorii intră în sală. Social-democraţii şi ecologiştii îl felicită pe Gauck; anturajul doameni Merkel îl felicită pe Wulff. Apare Lammert. Citeşte în gând foile cu rezultatul. Suspansul se prelungeşte. Numărul de electori, o abţinere, voturi valabile... Face iarăşi o pauză. Politica e o piesă de teatru. Tăcerea se rupe, într-un final. Voturi pentru Joachim Gauck: 494. Reverenţă, cortină. Gauck priveşte spre băncile dreptei, zâmbind. Se ridică. Sala se ridică la rândul ei şi aplaudă. Standing ovation pentru învins. Gauck se aşează la loc, împreunează palmele, dispare în el însuşi. Dezamăgire? Emoţie?

*

(10). Post-comuniştii au ratat şansa de a demonstra că nu mai au nici o legătură cu trecutul totalitar. Nu le-ar fi folosit la nimic. Bazinul lor electoral nu vrea nici o ruptură cu trecutul. Au votat cum li s-a comandat. Rezultatul e clar. Mai e nevoie doar de cifre.

*

(9). Pauza se prelungeşte. Mai bine plec. Plec spre tren, plec spre casă. Drum de vreo 90 de minute. Cam la fel le-ar fi trebuit şi electorilor să rezolve turul III. Cu negocieri cu tot – inutile, până la urmă – a durat vreo trei ceasuri.

*

(8). Turul 2. Neonazistul adună tot trei voturi, comunista la fel ca-n primul tur. Gauck pierde nouă voturi, Wulff câştigă 15. Tot nu ajung. Ziua e departe de sfârşit. Iar şedinţe de partid şi tentative de negocieri. Pălăvrăgeli ieftine şi retorică stearpă.

*

(7). Zi fără fotbal. Orele trec greu peste Germania. Procedura, în Reichstag, se repetă integral. Apelul electorilor, voturi, numărătoarea acestora. Germania din afara Reichstagului are – şi ea – o frustrare: au trecut şase decenii de când li se oferise o Constituţie care să nu le mai permită un alt Hitler; după 60 de ani, poporul german merită mai mult decât neîncredere; merită să-şi voteze direct preşedintele.

*

(6). Cel puţin două ore suplimentare de aşteptare pentru Germania. Poate trei. O parte dintre ele dedicate şedinţelor de partid, în dosul uşilor închise. Doamna Merkel încearcă să-şi mobilizeze coaliţia. Dacă se ajunge în turul trei, votul va sta în mâna electorilor Stângii post-comuniste. O Stângă pe care social-democraţii şi ecologiştii o provoacă, înainte de cel de-al doilea tur: aveţi şansa vieţii să demonstraţi că, la două decenii de la căderea Zidului Berlinului, noi, germanii, am redevenit o singură naţiune şi nu ne cramponăm de resentimente faţă de un om care, de fapt, a făcut un mare bine societăţii iar securiştilor nici măcar atât de rău cât s-ar fi putut. Post-comuniştii, însă, nu-şi retrag candidatul. Lukrezia Jochimsen merge în turul doi – ar fi păcat după ce „tovarăşii” au încasat două voturi peste suma de electori din dotare. Câteodată, însă, politica rămâne o cazemată. O cazemată în care „foştii” se simt bine şi în siguranţă. În securitate.

*

(5). Nici măcar acel zâmbet de împrumut nu se mai distinge în fotoliul cancelarului. Camerele de televiziune surprind, la un moment dat, o Angela Merkel apăsată de ecuaţia complicată a momentului; discută, dar este cât se poate de clară frustrarea celor doi tineri lupi liberali cărora le vorbeşte.

*

(4). În foaierul Parlamentului, liderul ecologiştilor, Jürgen Trittin, îl întâmpină cu un râs electoral pe şeful social-democraţilor, Sigmar Gabriel. Acesta din urmă, însă, refuză să răspundă pe limba taberei 68-iştilor. Face o piruetă şi părăseşte incinta, călcând apăsat, ca un om de stat ce se doreşte. Cele două grupări din actuala guvernare (Uniunea Creştin-Democrată – Uniunea Creştin-Socială şi Partidul Liber Democrat) se scuză – fiecare în parte – şi se suspectează – reciproc şi public – de trădare a cauzei comune.„Conservatorii şi liberalii nu-şi permit să rişte. Doresc să se menţină la putere. Nu îşi puteau acorda singuri cartonaş roşu – nuîţi arăţi niciodată ţie cartonaşul roşu. Însă absenţa voturilor, în primul tur, când meciul nu este încă pierdut, este un cartonaş mai mult decât galben acordat atât cancelarului Angela Merkel, cât şi liderului liberalilor, Guido Westerwelle. Şi”, crede Robert Schwartz, şeful redacţiei române a postului de radio Deutsche Welle din Bonn, „este, totodată, un elogiu adus întregii activităţi a lui Joachim Gauck”.

*

(3). Ultimul care îi strânge mâna lui Gauck, înainte de anunţarea rezultatelor primului tur, este ministrul de Externe Guido Westerwelle. Gauck aprobă lapidar vorbele liderului liberalilor, filmat din spate; se despart chiar când Norbert Lammert, şeful Bundestagului şi preşedinte Adunării Federale (forul care alege şeful statului), întrerupe zarva, solicită delegaţilor să-şi reia locurile şi începe lectura punctajului. Sunt 1242 de electori, 13 dintre ei s-au abţinut. Voturi adunate de Joachim Gauck: 499 (39 peste posibilităţile proprii). Înainte ca Lammert să rostească „126 pentru Lukrezia Jochimsen” şi atenţia să se îndrepte către candidata Partidului Stângii (post-comunist), sala aplaudă. Trei voturi pentru Frank Rennicke, reprezentantul extremei drepte (NPD). Şi, la final, lovitura sub centură: pentru Christian Wulff au votat 600 de electori – majoritate simplă însă insuficientă. La contabilizarea voturilor, secret exprimate, lui Wulff i-au lipsit doar 23 pentru a fi desemnat câştigător din primul tur. Mai grav, însă, e că Angelei Merkel i-au dezertat din coaliţie 44 de voturi.

*

(2). Joachim Gauck este alesul inimilor germane. Dar, scria, resemnată, în cursul dimineţii, presa din Republica Federală, lucrurile vor merge bine şi dacă preşedinte devine Christian Wulff. Între timp, în sala mare a Reichstagului, parlamentari federali (membri ai Bundestagului) şi oameni de rând trimişi de Parlamentele de landuri, se perindă, în ordine alfabetică, prin dreptul urnei. M de la Merkel. Doamna cancelar ajunge, o priveşte în ochi pe juna blondă, tunsă scurt, care supraveghează, tehnic, votul – şi, gata!

Cu cine va fi votat? Acum jumătate de an, pe când pastorul Joachim Gauck împlinea 70 de ani, dintre care mai mult de 20 petrecuţi pe baricadele civismului (o parte ca anti-comunist, o parte ca demascator al agenţilor STASI), Angela Merkel îi schiţa un portret de „omul de care Germania are nevoie”.. Alături de Angela Merkel, însă, în fotoliul albastru din sala de plen a Parlamentului, stă, în după amiaza votului pentru funcţia supremă în stat, altcineva. Christian Wulff, premierul landului Saxonia Inferioară şi candidatul coaliţiei conservator-liberale a doamnei Merkel. Zâmbeşte. Zâmbeşte şi cancelara - dar nu pare a fi zâmbetul ei.

*

(1). Stau la palavre, aşteptând rezultatul votului. Doi domni, cât se poate de adversari politici. Alături, doamnele lor. Una dintre ele îşi va însoţi, începând de vineri, partenerul de viaţă la palatul Bellevue, sediul din Berlin al preşedintelui Republicii Federale Germania. La un moment dat, Joachim Gauck, candidatul opoziţiei social-democrate şi ecologiste, urmăreşte întreaga zarvă din sala de vot de la balconul rezervat invitaţilor împreună cu Bettina Wulff, soţia contracandidatului său, susţinut de conservatori şi liberali, şi de fiica acestuia, Annalena. Politica nu este întotdeauna o cazemată.