Ministrul francez al Sporturilor (o doamnă) s'a dus mai acum vreo săptămână până în Africa de Sud ţi a intrat peste cocoşeii cei blegi în vestiar. La întoarcere a venit rândul parlamentarilor să'i depănuşeze pe cocoşeii deja jumuliţi. Raymond Domenech a fost chemat la audieri şi a trebuit să explice deputaţilor ce'a făcut în Africa de Sud cu onoarea naţiunii.
Nigeria a păţit, şi ea, ceva ruşinică la mondialul din satul vecin. Întorşi acasă, jucătorii au fost somaţi de chiar preşedintele ţării să lase, frumos, la rastel, arsenalul reprezentativ din dotare.
Dacă, probabil, francezii nu şi'ar fi luat la trei păzeşte tricolorii, FIFA ar fi tăbărât, deja, pe nigerieni. Oricum, dacă se va lăsa cu o suspendare pentru nigerieni, pentru Franţa, cu siguranţă, se va găsi o portiţă de scăpare.
Politicul, spun regulamentele federaţiei internaţionale, nu are ce să se amestece în afacerile fotbalului. Ceea ce, până la urmă, este nu doar un scut de protecţie împotriva populiştilor care ştiu prea bine să cuantifice electoral sportul ci şi un paravan pentru deja prea multe afaceri necurate sau chiar curat dubioase din lumea fotbalului.
Federaţiile naţionale, reclamându-şi caracterul de asociere a unor entităţi private, recurg, totodată, la arsenalul reprezentativ al establishment-urilor. Echipele se numesc "naţionale" pentru că pretind a reprezenta o naţiune. Or, când soliciţi o asemenea calitate, ar trebui să îţi asumi şi responsabilităţile aferente. Altfel te'ai putea numi "selecţionata Zinedine -Platini" (sau "şleahta lui Zinedine Zidane") sau "echipa Diego Maradona" sau "lotul Victor Piţurcă". Când închiriezi o bicicletă, trebuie să o aduci înapoi în bună stare. Când ţi se încredinţează efigiile naţionale, nu le terfeleşti în flegma cu care nu ai reuşit să gratulezi un cameraman. Şi spun asta în condiţiile în care nu prea sunt un consumator de simboluri de stat.
Se vorbeşte, în cel mai libertarian mod cu putinţă, despre dorinţa de a proteja implicarea financiară a instituţiilor publice pe o piaţă liberă. Cum ar putea FIFA şi federaţiile asociate să se apere de puterea financiară a unui stat care ar susţine cu bani şi beneficii o echipă naţională? Sună aberant, nu? Doar nu îşi imaginează cineva că federaţia din Coreea de Nord (ştiu, nefericit exemplu) are resurse proprii. Acelaşi stat, în schimb, e bun când investeşte în infrastructură, când ridică stadioane, când dizlocă forţe de ordine pentru a asigura buna desfăşurare a unei competiţii sportive. Nu mai departe decât în Nigeria, FIFA nu a avut nimic de comentat în anii în care fotbalul a fost tratat ca prioritate naţională, oferindu'i'se privilegii şi sprijin ca unui minister strategic.
Legislaţiile interferează în numeroase puncte şi nimeni nu se supără. Numai când vine vorba despre dubii cu privire la circulaţia sumelor - din ce în ce mai aberante - prin visteriile cluburilor se ridică glasul oamenilor din lumea fotbalului. Şi când - populişti sau nu - politicienii cheamă la raport purtătorii sportivi ai însemnelor naţionale.
Ca să nu mai vorbim despre câte personaje din lumea fotbalului se perindă prin politică sau împart acţionariate cu mătuşile administratorilor de finanţe publice. Berlusconi, Tapie, Becali... Ar trebui, la fel cum li se interzice militarilor activi şi preoţilor, să nu li se permită nici oamenilor de fotbal să intre în conflictul de interese de care se teme FIFA.
Fotbalul, ca fenomen, a evoluat mult mai rapid decât regulile federaţiei care îl patronează. Iar anacronismele nu devin vizibile doar din fotoliu, la reluare.
Nigeria a păţit, şi ea, ceva ruşinică la mondialul din satul vecin. Întorşi acasă, jucătorii au fost somaţi de chiar preşedintele ţării să lase, frumos, la rastel, arsenalul reprezentativ din dotare.
Dacă, probabil, francezii nu şi'ar fi luat la trei păzeşte tricolorii, FIFA ar fi tăbărât, deja, pe nigerieni. Oricum, dacă se va lăsa cu o suspendare pentru nigerieni, pentru Franţa, cu siguranţă, se va găsi o portiţă de scăpare.
Politicul, spun regulamentele federaţiei internaţionale, nu are ce să se amestece în afacerile fotbalului. Ceea ce, până la urmă, este nu doar un scut de protecţie împotriva populiştilor care ştiu prea bine să cuantifice electoral sportul ci şi un paravan pentru deja prea multe afaceri necurate sau chiar curat dubioase din lumea fotbalului.
Federaţiile naţionale, reclamându-şi caracterul de asociere a unor entităţi private, recurg, totodată, la arsenalul reprezentativ al establishment-urilor. Echipele se numesc "naţionale" pentru că pretind a reprezenta o naţiune. Or, când soliciţi o asemenea calitate, ar trebui să îţi asumi şi responsabilităţile aferente. Altfel te'ai putea numi "selecţionata Zinedine -Platini" (sau "şleahta lui Zinedine Zidane") sau "echipa Diego Maradona" sau "lotul Victor Piţurcă". Când închiriezi o bicicletă, trebuie să o aduci înapoi în bună stare. Când ţi se încredinţează efigiile naţionale, nu le terfeleşti în flegma cu care nu ai reuşit să gratulezi un cameraman. Şi spun asta în condiţiile în care nu prea sunt un consumator de simboluri de stat.
Se vorbeşte, în cel mai libertarian mod cu putinţă, despre dorinţa de a proteja implicarea financiară a instituţiilor publice pe o piaţă liberă. Cum ar putea FIFA şi federaţiile asociate să se apere de puterea financiară a unui stat care ar susţine cu bani şi beneficii o echipă naţională? Sună aberant, nu? Doar nu îşi imaginează cineva că federaţia din Coreea de Nord (ştiu, nefericit exemplu) are resurse proprii. Acelaşi stat, în schimb, e bun când investeşte în infrastructură, când ridică stadioane, când dizlocă forţe de ordine pentru a asigura buna desfăşurare a unei competiţii sportive. Nu mai departe decât în Nigeria, FIFA nu a avut nimic de comentat în anii în care fotbalul a fost tratat ca prioritate naţională, oferindu'i'se privilegii şi sprijin ca unui minister strategic.
Legislaţiile interferează în numeroase puncte şi nimeni nu se supără. Numai când vine vorba despre dubii cu privire la circulaţia sumelor - din ce în ce mai aberante - prin visteriile cluburilor se ridică glasul oamenilor din lumea fotbalului. Şi când - populişti sau nu - politicienii cheamă la raport purtătorii sportivi ai însemnelor naţionale.
Ca să nu mai vorbim despre câte personaje din lumea fotbalului se perindă prin politică sau împart acţionariate cu mătuşile administratorilor de finanţe publice. Berlusconi, Tapie, Becali... Ar trebui, la fel cum li se interzice militarilor activi şi preoţilor, să nu li se permită nici oamenilor de fotbal să intre în conflictul de interese de care se teme FIFA.
Fotbalul, ca fenomen, a evoluat mult mai rapid decât regulile federaţiei care îl patronează. Iar anacronismele nu devin vizibile doar din fotoliu, la reluare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu