Nu mă pricep la fotbal. Am prieteni care se pricep și, ghinonul lor!, li se pare că și eu. Și pierdem vremea în discuții interminabile. Căci, deh!, nepriceperea îmi dă tot dreptul să mă bag în seamă, să comentez, să-mi dau părerea.
Nu mă pricep la fotbal dar îmi place. Când e fain și când joacă echipele de care mă leagă ceva. Și când joacă Poli Timișoara. Mă uit, uneori apuc să merg și în tribune și chiar apuc să răgușesc. Nu foarte des; am senzația că las în urmă ghinion. Dar iar mă-ntind cu vorba...
Ieri seară am fost dezamăgit. Și supărat. Nu știu dacă m-am simțit neapărat umilit, cum s-au plâns unii dintre tovarășii mei de suferință, dar m-a durut neputința celor pentru care îmi bate, în violet, inima din sufletu-mi alb. Nu, nu despre neprihană e vorba, Doamne apără și păzește, n-am pretenția că aș fi cel chemat să ridice primul piatra.
Sufletul alb și inima violetă vin dintr-un refren cântat în cea mai faină galerie, aia din Peluza Sud, dinspre Spitalul Județean și Calea Girocului, a lui
El Monumental. Sau
Dan Păltinișanu, pentru că Tata Mare merită!
Și eu am fost înfrânt, alături de restul fanilor bănățeni, după ce, a treia oară în doi ani calendaristici,
Poli, Patria Noastră a capotat când juca cu trofeul pe masă. Dar titlul nu s-a pierdut neapărat ieri, la Galați. Titlul s-a pierdut pe tot parcursul sezonului, în teren și în jurul lui, din rațiuni fotbalistice și nu doar - și din cauza unor arbitraje dar și din nesăbuința unora. Dacă două din multele egaluri anapoda erau victorii, altfel arăta clasamentul primei divizii fotbalistice dintr-o țară cu un fotbal oricum jalnic. Și, apoi, titlul s-a pierdut acolo, acasă, unde continuitatea în construcția echipei și în ridicarea ei a funcționat cu jumătăți de măsură.
Carismaticul dirijor
Benjamin Zander a făcut, la un eveniment
TED, o admirabilă pledoarie pentru pasiune și, mai ales, pentru muzica clasică, în stilul „lecțiilor” pe care le ținea pe vremuri
marele Leonard Bernstein. Celor ce înțeleg engleza dar nu au văzut înregistrarea video - luați
linkul drept o recomandare. Eu sunt recunoscător că mi-a fost oferită șansa de a-l asculta. Mulțumesc.
Am rămas cu cel puțin un lucru din spusele lui Zander. Povestea (reală sau doar pildă, cui să-i mai pese) unei supraviețuitoare de la Auschwitz. În trenul ce-i ducea spre lagăr, în vagonul acela, și-a văzut, la un moment dat, fratele desculț; își pierduse pantofii, motiv serios pentru ca sora mai mare să-l dojenească, după cum i-a venit, acolo, în groaznicul vagon al morții, la gură. A fost, însă, ultima dată când l-a mai văzut. Și, la sfârșitul războiului, scăpată cu viață, și-a promis ca niciodată să nu mai arunce în cineva cu vorbe grele, pentru că niciodată nu se știe dacă n-ar putea fi ultimele pe care i le va adresa vreodată.
Nu știu dacă așa a făcut; nici nu îmi pot imaginea, cunoscându-mă pe mine cât de cât, cum o astfel de promisiune poate fi ținută. Dar, gândindu-mă la cele spuse de bătrână prin vocea lui Zander, am renunțat (înapoi la fotbal) să scriu ceva după dezamăgirea suferită ieri seară în pasunea mea pentru Poli. Nu am vrut să comentez la cald supărarea. Și, probabil, nici acum nu m-aș fi apucat să scriu dacă nu m-ar fi amărât o întâmplare de astăzi: răutăți gratuite aruncate pe wall-ul de pe Facebook al unuia dintre jucătorii de fotbal care și-au câștigat respectul suporterilor - Ianis Zicu. Toată frustrarea acumulată de unii după ratarea unui sezon nu neapărat strălucit dar aproape laureabil s-a revărsat în spațiul public-privat online al omului care a marcat cele mai multe goluri pentru Poli în acest campionat și a contribuit decisiv la clasarea în coasta campioanei. Și care om le-a fost, până cu 90 de minute înainte de acele comentarii deplasate, idol și speranță.
Să fiu sincer, am sperat că printre cele câteva lucruri bune pe care le oferă acest fenomen numit social media, în cazul de față Facebook-ul, se numără o cât de puțină plus-valoare comunicării și artei dialogului, deficite majore la nivelul națiunii române. Mi-a fost oarecum rușine de ce-am citit, acolo. Nu rușinea aceea ipocrită, legată de cuvinte pe care toți le rostim dar ne dăm mironosițe. Rușine de înșiruirile de cuvinte cărora cu greu îmi vine să le spun conținut sau mesaj.
Titlul, pentru Poli, s-a risipit pe drum. Ca pâinea lui Hänsel. Firimiturile ni le-au ciugulit alții și ni le-am ciugulit singuri. Știu că ar fi fost prea frumos... Dar frustrării îi va lua locul dezamăgirea, dezamăgirii supărarea, supărării tristețea, tristeții liniștea, liniștii speranța, după care o vom lua, ca nebunii sau nebunește, de la capăt. Pentru că acolo, în
Peluza Sud și
La Golumbi, există o vorbă: „
La Timișoara nu se discută, se iubește!”. Sub violetul regal al orașului care a dat fotbalului Ripensia. Sub violetul de Banat.
Și un
PS. În orice situație m-aș fi
bucurat enorm pentru
Dorinel Munteanu. În fond, este orăvițeanul momentului (ok, iaca, pentru ăia
câta mai cacoveni, cacoveanul momentului). Aș fi fost tare fericit pentru și cu el oricând altcândva - dar nu acum, când a devenit campion în detrimentul lui Poli. Sunt, însă, orice ar fi,
enorm de bucuros pentru el. A meritat acest (nou) vârf (intermediar, sunt sigur) în carieră. Aș fi putut scrie că sunt mândru de el - dar nu am nici un merit. Poate doar acela că, din când în când, am alergat câteva minute pe același teren, pe vremea când încă mai rezistam să joc o miuță de baschet după care mai aveam suflu suficient cât să alerg (fără să o prind, neapărat) și după o minge de fotbal pe o arenă cu dimensiuni reale. Poate și acela că îl priveam cât muncea la antrenament și după în speranța că, într-o zi, va deveni cineva. Și, nu în ultimul rând, acela de a fi trăit o parte din copilărie pe o culme de deal, într-o pseudotribună din care Coajă cu mine și cine se mai nimerea pe lângă noi strigam (ronâțind din semințele de dovleac prăjite de tanti Boancă spre disperarea mamelor care ne așteptau la ora 13 cu masa pusă) cât ne țineau plămânii încă vii către adversarii din Lugoj: „Hai, Vulturii, că aveți în poartă o găină moartă!”.
Și un PPS: nu vreau să scriu nimic despre cum s-a dat în petec, la final, tribuna din Galați; mi-a fost ciudă, furie și rușine să îi aud și aș fi avut vorbe (g)rele să le întorc; am să repet doar că ne lipsesc arta dialogului și știința comunicării și, ca atare, încă mai ratăm și exprimarea inteligentă a bucuriei; sau, poate, că nici nu reușim să o trăim așa cum ar trebui.
