Cum ne-am dus să susținem Poli la Afumați

Și cam cât de misogină poate fi poliția română

Și-a fost sâmbătă. Sâmbăta aia, la care visam de patru ani. Sau cinci? De o veșnicie, zic, de când e Poli asta pe pământ.
Ne-am sculat devreme (toată săptămâna am avut grijă de orătăniile unui prieten - am hrănit, de două ori pe zi, șase câini, un iepure, un papagal și niște pești pe care nu i-am văzut niciodată și cărora, totuși, le-am dat de mâncare ca și cum ar fi fost în acvariu; îl suspectez că a montat o cameră video ascunsă).

Cei mai frumoși ani sunt alb-violeți

O poveste care începe simplu, românește.

Un oraș condus de o administrație delăsătoare, neimplicată în viața burgului, neinteresată de oamenii orașului, purtându-și cu fudulie nealinierea ca singură virtute ca și când a fi altfel e suficient ca praful să nu se aștearnă și mațele să nu chiorăie.

Ca și cum simplul frecuș de câteva nume aproape sfinte te absolvă de păcate și te ferește de tentații.

Timișoara, anii '90, anii 2000 și puțin mai încoace.

Până nu vom fi uitat de tot de ce au murit în decembrie 1989

În fiecare an, pe 11 septembrie, la New York este citit, într-un ceremonial transmis în direct nu doar în Statele Unite, numele fiecăreia dintre victimele atentatelor din 2001. Vreo 3000 şi ceva.

Munca la nemţi. Cu balonu'

Olaf Thon. Un fotbalist, cândva, acum vreo 20 şi ceva de ani.
Schalke - Bayern în Cupa Germaniei. Scor 6-6. Meci de legendă.
La finalul meciului, unul dintre cei doi comentatori îl ia în cabina de transmisie - dar vreo 15.000 de fani dau să strivească şandramaua.

Cu chiu cu vai lucrurile se liniştesc, cât să se audă în microfon întrebările şi răspunsurile.

Reporter: E adevărat că eşti fan Bayern München şi ai lenjerie de pat în culorile şi cu sigla lor?
Olaf Thon: Da.

Ceea ce nu l'a împiedicat pe puştiul care, a doua zi după, împlinea 18 ani să marcheze trei goluri în poarta echipei sale preferate.
Şi nici n'a crizat fanii, care, apoi, l'au dus în braţe până la vestiar - un drum care a durat 45 de minute.

Comentatorul, Rolf Töpperwien, a dat ieri seară o petrecerea de adio. A lăsat înurmă cu o săptămână radioul pentru primul weekend de toamnă după mulţi ani alături de familia sa. Reporterii sportivi germani, indiferent de vârstă, sunt jurnalişti de şcoală veche. Au şi cu cine...

PS: orice asemănare cu un jucător venit recent la echipa mea de suflet de la un club cu o istorie sinistră nu este deloc întâmplătoare - şi respectul cuvenit.

PPS: Semifinala Schalke - Bayern s'a rejucat la München; bavarezii aveau să câştige Cupa Germaniei, în acel an.

Pižon

Eram pe punctul de a pune alb-violetu'n cui, să mă dedic gătitului, spălatului vaselor, mulsului caprelor, bătutului apei în piuă.
Dar, iaca, s'a trezit Jabba să'l aducă pe Pižon la Poli. Căruia, pe când eu eram copil iar el arăta aşa, nu'i puteam reproşa decât că nu joacă la echipa potrivită.
După multă vreme, echipa chiar are antrenor!
Punct. Şi de la capăt. C'aşa'i la Timişoara: nu se discută, se iubeşte!

Indivizii Lăcătuş Marius, Sabău Ioan Ovidiu şi alţii ca ei...

Mi'e greu să recunosc dar Bayern München şi'a meritat pe deplin titlul. Şi, asta, într'un fotbal curat, în care ai convingerea că o greşeală de arbitru'i o greşeală de arbitru şi nu tre'să cauţi în străfunduri de logică iţe de dat la descâlcit să'ţi iasă de o teorie a conspiraţiei.

Dar nu despre repriza a II-a de la Craiova vreau să scriu, iar legătura cu lamentabilul joc al alb-violeţilor ţine strict de persoana care ar fi trebuit să dirijeze echipa. De antrenor. De, mă rog, insul care a fost angajat pe un post în a cărui fişă scrie "antrenor". Ioan Ovidiu Sabău, Neluţu, ţi'am adus o călimară cu cerneală, a anunţat, după ce a furat'o mai peste tot unde'o putea fura, că nu mai poate lucra la Timişoara. Că atmosfera este insuportabilă, în jurul echipei. Şi că de vină ar fi publicul. Nici două ore mai târziu, Marius Lăcătuş a tăbărât pe doi oameni care purtau pe umeri, fiecare, câte o cameră de filmat. Poate chiar trei erau, că m'au ameţit cu reluările, pe gsptv.

OK, care'i treaba? Treaba e că astfel de indivizi, cu pretenţii de a fi idoli, cu poziţie de modele într'o lume, cea a fotbalului, în care se înghesuie în faţă din ce în ce mai mulţi huligani, aceşti doi indivizi (dar nu numai ei) au scos în lumină, într'un interval de timp cam cât ţine un meci de fotbal, analfabetismul într'ale vieţii într'o lume civilizată şi, implicit, falimentul societăţii din care provin.

Fotbalul a ajuns la sumele colosale pe care le câştigă datorită publicului care îl consumă. În România şi (mai ales) aiurea. Investitorii (cei de dincolo, mai timid şi cei din România, dar numai pen'că mirosea a sămsăreală) nu ar fi băgat bani în fotbal dacă nu se dezvolta, în jurul terenului, o întreagă industrie a susţinerii echipelor - finanţată, în fapt, de consumator. De public.

Asta au înţeles administratorii Formulei 1, asta au înţeles cei ce conduc fotbalul din Germania (sau din Anglia, sau, în fine, din ţările în care mare parte dintre cei 11 jucători de fotbal care intră în teren sunt chiar foitbalişti). Şi, în contractele dintre televiziunile care câştigă, la rândul lor, de pe urma automobilismului sau fotbalului, pe de o parte, şi piloţi, constructori, cluburi, jucători, antrenori etc, pe de alta, publicul este personajul cel mai respectat.

Aţi văzut ce fac piloţii de F1 după cei 300 şi ceva de kilometri de zdruncinături ale megamotoarelor pe care le turează? Poza de familie cu titlul & şampania şi, apoi, imediat, conferinţa de presă. Acum câţiva ani, Michael Schumacher a coborât din monopost, a fugit spre reporterul televiziunii germane cu care avea semnată exclusivitatea primei declaraţii şi i'a dat'o - repede & scurt: "Mă iertaţi, dar trebuie să fac repede pipi!". A făcut şi a revenit. Dar merge oricând şi oriunde este chemat să dea două vorbe, chiar dacă termină de abia pe locul 9. Măiestria l-a făcut mare dar imaginea şi'o construieşte printr'o relaţie directă şi de respect cu fanii.

Când Ioan Ovidiu Sabău, om cu pretenţia fricii lui Dumnezeu, are nesimţirea să spună că publicul este cel care i'a stricat atmosfera la echipă, mai-mai că'ţi vine să îl crezi. Nu i'ar da voie Iehova să mărturisească strâmb. Dar când publicul despre care vorbeşte individul Sabău oan Ovidiu este publicul de la Timişoara, nu'ţi mai arde decât să faci o chestie pe care, fix ieri, as făcut'o unul dintre jucătorii pe care insul în a cărui fişă a postului scrie "antrenor" nu i'a prea jucat de'a lungul anului.

Drepturile de transmisiune sunt o afacere scumpă tocmai pentru că atrag public şi, tocmai de aceea, publicitate. În schimbul acelor bani, spectatorii merită trataţi ca o mină de aur. Dacă tu, Marius Lăcătuş, primit cu respect oriunde te'ai duce, tratat la fel de publicul advers indiferent pentru cine stai pe bancă, tu, aşadar, Marius Lăcătuş, dai cu pumnul într'o cameră de televiziune, dai, de fapt, cu pumnul în cel aflat dincolo de ea, în faţa ecranului. Deţinătorul drepturilor de televizare ar trebui să'l tragă la răspundere pe autorul gestului, oricât ar fi el de Marius Lăcătuş (Christoph Daum, unul dintre cei mai talentaţi antrenori germani din ultimele două decenii, nu va mai prinde niciodată un contract serios în Germania după ce a făcut subiectul unui scandal legat de consum de droguri; Lothar Matthäus , mare fotbalist şi interesant antrenor, nu va primi niciodată un contract la un club mare din Germania pentru că este un caracter dificil şi o fire recalcitrantă).

Dar, desigur, într'o ţară prea manelizată, de'abia gestul individului Lăcătuş Marius este subiectul favorit al devoratorilor de tabloid. Radu Naum poate întreba orice despre cât a lucrat Vasluiul la victoria cu Steaua, dacă investitorul cu pretenţii şi tată de geniu al cinematografiei autohtone îl citează pe Hegel într'o emisiune de numărat cornere dar închide subiectul violenţei în spaţiul de joc şi sub în ochii publicului printr'un sec "E Marius Lăcătuş, ce vreţi?"

Hăhăhă, aşa face şi preşedintele ţării, bă, păsăricilor...

Un post pitic despre un pitic uriaş

Mulţumesc, Gigel Bucur. Drum bun şi toată fericirea din lume!

Alb-violet 4ever

A3 şi aşa mai departe

Ca să revin şi să termin ideea începută în postarea de ieri: ce'am văzut aseară la Stuttgart seamănă puţin cu o melodie de'a lui Alexandru Andrieş. În La Rovine, povestea se învârte în jurul tuturor scuzelor posibile. Avem scuze dar faptele rămân.
Ei, 0-0 rămâne la dosar, cine'o să'şi mai amintească peste 20 de ani despre zgârcenia lui Marian Iancu sau toate neghiobiile posibile sau...

Aşa.
Încerc să plec, dimineaţa, cât mai aproape de fix sau şi jumătate de acasă, ca să prind avertismentele din trafic. Ceva ambuteiaje sau chiar blocaje se anunţă de fiecare dată, pe traseu, dar parcă le suporţi mai uşor dacă afli de ele înainte.
Unul dintre locurile clasice este, pe A3, între două dintre multele intrări în Köln. A3 este autostrada aceea pe care te sui la Amsterdam şi, dacă n'ai altă treabă, mai cobori la Szeged.
În locul despre care vorbeam, din marginea estică a Kölnului, A3 are o lungă porţiune şase benzi pe sens. Şi, cu toate astea, cel puţin pe două tronsoane orare - dimineaţa şi la plecarea de la serviciu - traficul se împotmoleşte în ambele direcţii. Se intră şi se iese la greu din Köln. În plus, se mai lucrează. Se extinde, se construieşte un pod de cale ferată - iar la podul cu pricina, porţiunea în lucru este acoperită de un imens cort, care avansează odată cu lucrările.
N-am văzut pe nimeni ocolind îngrămădeala de pe şosea pe banda exterioară, cea de avarie - deşi pe acolo se ajunge şi la aeroport şi cu siguranţă pe unii îi fierbe scurgerea timpului. Şi nici n'am văzut pe nimeni crizându'se.
Drept e că nu de puţine ori te trezeşti că ambuteiajul se relaxează brusc fără să fie nici ieşiri/intrări pe autostradă, nici accidente, nici şantiere. Şi n'ai să afli niciodată de ce au încremenit zeci de minute patru kilometri de maşini pe două-trei-pân'la-şase rânduri.

"Bine că există A3", îmi comentează Sprâncenatu'.
"Stai liniştit că au şi A560!", i'am răspuns. "E ca DN1 doar ceva mai lat, spart pe mijloc de parapeţi despărţitori, nu trece prin localităţi şi, cu excepţia unor porţiuni care trec pe marghinea sau chiar deasupra unor cartiere din Köln sau Bonn şi unde pe motiv de protecţie fonică ai limitare la 120, poţi goni cât te ţine maşina."
Puteţi râde cât vreţi de brandul naţional - da' Ionică nu se face de ruşine. Şi nici nu am văzut vreodată vreun neamţ cu maşină adevărată isterizându'se că l'a depăşit un Logan.

Postare la drum de seară...

N'are acel zvâc pe care îl aduc micile străduţe conservate medieval în alte părţi ale Germaniei.
Dimpotrivă, mulţumită bombardierelor eliberatoare americane, oraşul este în bună parte o înşiruire de construcţii post-naziste, mici blocuri, pe două sau trei nivele, aliniate concentric în semicercuri ce pornesc şi se termină pe malul Rinului (ringurile).
Care mal al Rinului nici măcar nu este un imens parc, aşa cum este, câţiva kilometri mai spre sud, la Bonn.

Şi, totuşi, Kölnul...


Hai, ce Doamne iartă'mă fac eu aici? N'am nici un chef să scriu, n'am stare să scriu, azi. Poli joacă la Stuttgart, pleacă de la un 0-2 furat sec acasă dar, hei, înfrânt nu eşti când pierzi bătălia ci când o abandonezi!

Căci alb îmi este sufletul, violetă inima!

Mana. Un alt fel de Ciutacu. Fără vorbe grele.

Paranteză.
Mi'am cumpărat deunăzi un tricou negru (unul dintre motivele mărunte pentru care iubesc oraşul ăsta ţine de oferta celor de la NewYorker).
Ieri venisem la redacţie îmbrăcat într'un (mare) fel alb-violet; azi, după supărarea de aseară, am decis că e ziua potrivită să mă afişez spăşit.dar să le'o cânt pe aia care spune aşa: "ca să vadă toată ţara / cum iubeşte Timişoara / Forza Viola, aleeeeeeeee! / Forza Viola, aleeeeeeeeee!".

Lucrurile au luat, însă, o turnură neaşteptată când m'am dus la toaleta pe care o împărţim cu noii mei prieteni, chinezii. Oglinda plasată deasupra spălătorului este suficient de mare cât să nu mă proiecteze doar pe bucăţele. Aşa că mi'am revăzut profilul - adipos, dacă mă'nţelegi ce vreau să spun. OK, mă ştiu, deja, îmi promit zilnic, de mai multe ori, chiar, că voi combate această problemă... Dar din profil am zărit şi că pe spatele tricoului meu negru, talia XXL, of course, pe undeva pe la nivelul buzunarelor de la spate ale blugilor, este o inscripţie. Am citit'o mai atent şi am văzut că scrie Ninetytwo. Ceea ce e o veste bună, totuşi, dat fiind că mă apropiasem, acum câteva săptămâni, la numai patru unităţi de pragul psihologic de 100.
Am închis paranteza.

Subiect.
Am reuşit să mai dau o raită prin bloguri, astăzi. Şi am descoperit cu surprindere asta. Şi nu ar fi corect să mint şi să ascund că tare fain m'am simţit!
Întâi de toate, să'mi fie ruşine pentru că Mariile şi Mariuşii de anul ăsta m'au prins fără telefon şi net. Mana fiind un "caz" dublu, căci a fost şi ziua ei de naştere.
Mana, ca şi mine, nu e genul de blogger care face trafic. Facem parte din categoria bloggerilor care scriu pentru a se citi între ei şi pentru că nu au timp să se vadă cu toată lumea cu care ar vrea să se întâlnească. Aşa că nu se poate spune că ne'am făcut cross promotion aici. Dar, desigur, ne'am complimentat reciproc. Şi - credeţi'mă - merită toate gândurile faine de pe lume. Păi, să luăm un singur motiv: credeţi că o fi uşor să fi soţia lui Victor Ciutacu?
Aşa, acum o să ţipe Ciutacu la mine.

Concediu fain, Mana & co, şi nu le mâncaţi de tot pe ele, pe zilele de concediu!

Topic 3.
Am văzut aseară, pe Sat1, declaraţia lui Hleb (sau Gleb, c'aşa e scris în chirilic) după meciul cu Poli. Belarus de felul său, jucătorul lui Barcelona împrumutat la Stuttgart a dat un gol fantasmagoric, demonstrându'şi salariul care, probabil, i'a şi speriat pe apărătorii timişoreni. Intervievat de nemţi, Hleb (sau Gleb) a spus doar atât: "2-0 nu e 6-0, nu suntem calificaţi încă, avem un meci greu în retur, acasă". Peste câteva minute, la Vali Moraru, pe Sport.ro, în direct de la stadion, câteva microfoane în gura lui Marica, încercând să scoată ceva din ea. Dar ce spune eu de gură? Aşa cum a învăţat de la Chivu şi Lobonţ, care au prins repede de la Mutu, care şi el o fi prins de unde o mai fi prins, Marica le'a oferit reporterilor lobul unei urechi şi a vorbit - păreau articulate, sunetele, totuşi, deşi în afară de "aşa cum am mai spus" nu am înţeles mai nimic - spre neonul din tavanul culoarului ("zona neutră", cum îi spune de obicei Anda Banu).
Marica o să mai prindă prima echipă a lui Stuttgart cândva. Ceea ce, la drept vorbind, nu e chiar puţin lucru.
Hleb, însă, dragă Cipriene, este jucătorul lui Barcelona. FC Barcelona.

Viva Colonia

Într'o după amiază renană cu vară de'a binelea, aşteptând seara MECIULUI, tot ce'mi lipseşte este răbdarea. Şi, cum ieri, pe drumul spre casă, mă întrebam cum aş putea să explic de ce iubesc Kölnul, ar fi momentul potrivit să mă spăl pe mâini, scriind că iubesc oraşul acesta complet necondiţionat, ca un copil, fără pretenţia de a primi ceva în schimbul sentimentelor mele (deşi primesc, o-ho, da! da! mulţam fain!).
Îl iubesc pur şi simplu. O listă de motive ar fi ori prea lungă, ori plină de omisiuni.

Va urma. Cu siguranţă!