Fotografiile învingătorilor

Aceasta nu este o ştire.

Nu costă nimic.
Nu trebuie să donaţi.
Nu trebuie să întoarceţi privirea în altă parte!

Toţi facem poze, în secolul 21. Şi ne uităm la poze într'o veselie. În acelaşi timp, semnăm / aderăm în ritm de mitralieră la cauze online fără nici un alt efect decât acela că, da, ne simţim importanţi c'am făcut'o şi chiar suntem, nu'i aşa?, nişte persoane care se implică. Salvăm dintr'un click peştii sanitari din Golful Porcilor sau cratima dezorientată din limba română şi ne lăudăm (împreună şi unii altora) că suntem acel 1% care nu ascultă manele. Dăm click, apoi, pe x-uleţul din colţul dreapta sus şi, după shut down, plecăm în lumea şi viaţa reală cu "problemele mele mai importante decât problemele tale".

Din când în când punem mâna pe telefon şi apelăm un număr care, la celălalt capăt, ne ciupeşte, doi-patru-câţiva euro cumva impozabili din credit pentru a'i pune, picătură lângă picătură lângă picătură, la liniştea unui suflet nefericit. Şi, da, reuşim, în acele momente, să zgândărim omul bun din noi.

Vineri este Ziua Mondială de Luptă Împotriva Cancerului. OK, zilnic e câte o asemernea zi.

Pentru unii, însă, ziua aceasta a fost ieri, este azi şi, cu ceva noroc, va fi şi mâine. Duc război cu boala lor - în fapt, cu moartea - şi cu un sistem care'i priveşte doar ca pe nişte statistici temporar cerşetoare de bani şi ne-aducătoare de beneficii pe termen lung. Ne solidarizăm deseori cu ei, înjurând sistemul, donând în folosul lor - al unor oameni pe care de regulă nu'i cunoaştem sau, eventual, i'am văzut refuzând să plângă în vreun buletin de ştiri.

Între două tratamente, aceşti oameni au o viaţă, aşa, chinuită cum este - şi mai au ceva: multă speranţă. Şi sunt, mai fiecare dintre ei, un exemplu despre cum trebuie să te raportezi la fiecare zi, la fiecare clipă trăită.

Vineri puteţi trece dincolo de click şi de donaţia anonimă. Puteţi trece, pur şi simplu, pe la Palatul Şuţu, să'i întâlniţi pe acei oameni despre care vorbim deseori fără să'i cunoaştem şi pentru care, uneori, simţim ceva, preţ de o clipă, în contumacie. Puteţi să daţi mâna cu ei. Puteţi să'i priviţi în ochi - în ochii cu care au văzut lumea noastră comună. Vineri, la Palatul Şuţu, se vernisează o expoziţie cu fotografiile lor, ale ÎNVINGĂTORILOR. Prezenţa voastră, acolo, înseamnă cea mai frumoasă donaţie pe care le'o puteţi face.

Eva Maria va fi bine. Va fi bine, Eva Maria!

Se umpluse prea tare ziua de marţi cu veşti naşpa (de parcă marţi ar fi din ce în ce mai des, de altfel) ca să nu mă bucur tare când an auzit că tatăl micuţei Eva Maria a anunţat că suma ESTIMATIVĂ pentru tratament a fost strânsă.

Nu'l cunosc pe mai nici unul dintre cei care au pus, din puţinul lor câte puţin, la binele fetiţei de patru ani şi liniştea părinţilor ei - da' sigur sunt oameni minunaţi, rezonând cu alţi oameni (dac'ar fi zâne, cum şi'au spus, la început n'ar mai fi la fel de spectaculos) care s'au cam obişnuit să genereze minuni. Nu mai ţin minte dacă sâmbătă seara sau duminică s'a alăturat, cel puţin ca multiplicator al apelului, pe twitter, şi Nadia Comăneci, avertizând şi câteva nume pe care le ştim din revistele americane. Nu ştiu dacă gestul ei, un alt 10 pe care şi l'a meritat din plin, a adus cazul micuţei şi în media mainstream din România, dar nici nu mai contează.

Eu atâta am avut de spus (de fapt despre altceva am vrut să scriu azi dar şi mâine'i o zi; poate nu mai pică şi mâine tot marţi!).
PS: am aflat între timp suma strânsă - 86.500 de euro; într'o săptămână!

Eva Maria

Mai ştiţi bancul cu cei doi băieţei, tovarăşi de joacă, care au fost prinşi de părinţi într'o răfuială? În vreme ce, pe deasupra capetelor celor doi, părinţii îşi turnau, unii altora, reproşuri şi acuzaţii cu duiumul, unul dintre băieţi îi spune celuilalt "după ce termină ăştia doi cu urlatul, băgăm un fotbal?".

Cunosc un caz real. Cei doi băieţi erau prieteni aşa de buni încât, la un moment dat, mamele lor, care (din cine ştie ce motive) ajunseseră la o îngheţare a relaţiilor (ştiţi genul: trec pe trotuarul celălalt să nu fiu nevoit să salut), n'au mai trecut pe celălalt trotuar, s'au oprit faţă'n faţă, s'au privit lung şi tăcut şi şi'au spus doar ceva de genul "suntem duse?", îngropând securea războilui rece.

Mi'am adus aminte de asta pentru că unul dintre băieţi a trecut, cândva, printr'un moment critic, la fel cum trece, acum, micuţa (azi a împlinit patru ani) Eva Maria. Ştiu prin ce emoţii am trecut, deşi nu'nţelegeam pe de'a'ntregul ce i se întâmplă. Eva Maria e la spital şi nu'nţelege decât că n'are voie să'şi  facă  băgăjelul şi să plece acasă - nu şi de ce.

N'am să mă repet - hic & nunc - cu sudalmele tradiţionale la adresa Ministerului Sănătăţii şi Casei Naţionale, pentru că, uneori, nu'i vreme de aşa ceva. Mergeţi pe linkul de mai sus, puneţi mâna pe telefon şi daţi un apel. Costă mult mai puţin decât face bucuria pe care o veţi trăi după!

(Foto via Ruxa)