M'am convins - suntem toţi la fel. Nu fiindcă lucrăm la aceeaşi multinaţională de la Izmir până la Salzburg. Nu pentru că ne aprovizionăm de la acelaşi retailer sau ascultăm aceleaşi zece hituri ale verii pe toate frecvenţele FM, pe Dunăre de la un capăt la altul, via Main şi Rin, până la Amsterdam şi chiar la Londra.
La Bratislava, un puţic de ospătar a vrut să'mi ia un euro în plus la cafea. De abia le admirasem efortul de a transforma o periferie prăfuită a Vienei în capitală cu potenţial turistic.
I'am atras ospătarului atenţia şi s'a prefăcut - ah!, vai! - depăşit de toropeala de afară. Cu scuzele de rigoare. Probabil că vorbele grele mi le'a pus în rucsac, după ce i'am întors spatele. Că parcarea m'a rupt. Trei ore - 10 euro. La Bratislava. La Köln, sub Dom, în buricul oraşului, trei ore de vârf costă vreo şapte euro.
Cehii, neam de Vaclav Klaus, au zis cât mai mult NU Europei. Ca atare, nu toată lumea acceptă plata în euro. La hostel, de exemplu, au vrut numai coroane. "Mergeţi dimineaţă la bancă şi schimbaţi".
Dimineaţă. La bancă. Nimeni. Două funcţionare discutând într'un colţ, după tejghea. În celălalt colţ, o faţadă de lemn şi sticlă dotată cu geamlâcul de umilit, moştenire de pe vremea tancurilor sovietice. Mă dau mai aproape de casa de schimb, înăuntru nimeni. Mă aşez cuminte la rând, după vreo două minute vine o cehoaică tânără; mai tânără decât mine, în orice caz. Salut cu un clasic "hi!", etalând zâmbetul acela universal, moştenit de la portarii hotelurilor britanice sau americane - şi, între timp, îi arăt, cu mâna dreaptă, bancnota de 20 de euro, semn că nu aştept tramvaiul ci am treabă la ghişeul ei.
"JUST WAIT! WAIT!", urlă, generându'mi o implozie subită. Ridic, nedumerit, cele două degete woodstockiene, îi şoptesc "No more war! No more tanks in Prague!" şi fac un pas îndărăt.
Femeii nu'i ieşeau la socoteală bancnotele. Şi, totuşi, eu, ăla din faţa geamlâcului, eu ce vină aveam?
Și stau, cuminte, și aștept și mă gândesc la ale mele până când meditația-mi este întreruptă brusc de un DINGDONG scurt. Întorc privirea spre intrarea în bancă şi văd o băbăciune blondă şi înaltă, în tocuri cui şi cu pantaloni albi de in topit apropiindu'se de ghişeu. Trece pe lângă mine ca și cum n-aș exista și se oprețte în fața casieriţei, împăcată între timp cu gândul că nu'i ies bancnotele la număr, aşa că reveni la clienţi. Dar nu, nu eu eram acela. Era înalta şi blonda băbăciune pe tocuri şi în pantaloni albi de in topit. Băbăciunea (deşi cred că era, ca şi casieriţa, mai tânără decât mine) avea prioritate pentru că, deși a intrat după mine, îşi luase, la intrare, bon de ordine. Şi, ca atare, am alergat de unul singur și am terminat pe locul doi.
Povestea se termină după alte circa cinci minute în care am fremătat între degetele dreptei bancnota de 20 de euro iar între cele ale stângii bonuleţul 36, aşteptând cuminte să'mi vină rândul la coada formată din mine însumi.
Statul german e o industrie a tocatului nervilor bine funcţională. O ştiu. Am trăit pe pielea mea şi m'am întors blindat. Aşa am crezut, desigur. Dar nu eşti niciodată îndestul de pregătit.
Anyway, o instituţie publică din Germania este un mastodont în care tot profitul este cheltuit pentru a plăti lunar salariile a circa 100 de mâncători de lefuri ţinuţi nu pentru a nu spori lista oficială de asistaţi sociali ci doar fiindcă e nevoie de câţi mai mulţi oameni care să îţi spună că "Nu înţelegeţi că nu se poate? NU SE POATE!". Principiul "dacă n'ai argumente cumpără'ţi ajutoare!" aplicat.
But I love it!
Corespondentul nostru special de acasă, Sprâncenatu', îmi zice: "mda. atunci intoarce-te aici, daca-i asa de rau".
Ai vrea tu, a?
Hehehe. Vezi?! :D
RăspundețiȘtergere