Despre Mutterul lor

Nu m'am liniştit chiar de tot.

Prima oară m'am auzit înjurând cu furie la vreo 20 de secunde după ce am făcut'o.
La ora opt şi ceva, seara, la o trecere de pietoni de pe o stradă aproape necirculată şi suficient de dreaptă încât să ne vedem reciproc. Am încetinit, că îmi mirosea ceva, după modul în care mă privea fix. Şi, pe măsură ce mă apropiam de trecerea de pietoni, el grăbea pasul. Nu se mai uita la mine. Privea, fix, trecerea de pietoni şi (se) accelera. Aplecat înspre înainte, să fie sigur că dacă nu are viteză suficientă se va mişca mai repede în urma capului plecat, deja, de'a dura. Am frânat definitiv şi oprit. Era pe bordură când a ridicat privirea. O privire ucigătoare, printre ochii mici şi alungiţi. Şi deasupra buzelor subţiri, arcuite - asemeni buzelor lui Jack Nicholson în pielea machiată a personajului Joker. "Ţi'am tras'o, bă, ţi'am tras'o!" Mi'a!
I'am răspuns urmărindu'i traversarea LENTĂ cu o cătătură categoric tâmpă. Eram blocat. Complet blocat. În spatele meu, preţ de două staţii de autobuz, nu se vedea nici o maşină mişcându'se - şi nici din sensul opus nu venea nimc. Dar aşa a vrut el. Să'mi fie clar care'i Ordnungul în ţara lui, da?
Am pornit de pe loc şi, în vreme ce'mi reveneam din starea de idioţenie în care plonjasem, am răcnit (în interiorul cabinei lui Ionică, degeaba, care va să zică) una de Mutter - şi nu era refrenul melodiei lui Rammstein.

Rammstein - Mutter


A doua oară azi.
Mai întâi s'a mişcat ca un motan mort acum două luni. Orice descriere a lentorii browserului şi a succesiunii de blocaje ar fi o deplasată minciună. Pentium II se mişca mai repede.
Whatever. După ore în şir de aşteptare pleacă, în sfârşit, pozele - care trebuiesc trimise redacţiei foto prin mail cu o explicaţie foto şi o specificare a transmiterii drepturilor de utilizare. Aştept pozele în sistem, să pun materialul online. Şi aştept. Şi aşteptăm. În schimbul pozelor în sistem vine, după vreo oră jumate, un mail prin care ni se spune că 18 fotografii sunt prea multe. Li se transmite că nu sunt prea multe. După o vreme - după o altă oră şi ceva - suntem sunaţi să ni se spună că au pierdut fotografiile, să le mai trimitem odată. OK. Le trimit. Şi aşteptăm. Şi aştzeptăm. După o altă oră ni se transmite, pe mail, că pentru a pune pozele pe net au nevoie de transmiterea, în scris, a dreptului de utilizare a imaginilor. Îl aveau deja, nu? Dar l'au pierdut. OK. Să fie primit. La vreo cinci ore de la expedierea fotografiilor ni se spune aşa: "nu putem pune pozele pe intranet în absenţa unor fotoexplicaţii; le'aţi trimis şi le'am pierdut noi? dacă e aşa, vă rugăm să le mai trimiteţi odată. putem să vă sunăm?"

Nu, nu puteţi să mă sunaţi, vă sun chiar eu să vă întreb dacă sunteţi întregi la cap şi dacă aţi înţeles, cumva, cum stă treaba aia cu promptitudinea în două tipuri media care se cheamă radio şi online. Evident că au înţeles, mai ales că - poate nu se aşteptau - dar românul care lwe trimitea pozele cu explicaţie foto în limba engleză le spune că e inadmisibil să pierdem un subiect (bine, era un rahat de story dar ei nu trebuie să ştie asta) din cauză că ei sunt funcţionari şi se simt şi comportă ca atare, nicidecum ca redactori foto.

Nu i'am înjurat. Dar am făcut'o din suflet când, după ce am închis telefonul, aşteptând să vină, totuşi, pozele, am încercat să trec la partea a doua - cea cu linkurile pe Facebook. Atâta, doar, că după ce povestea cu Urâta de luni a atras, în fiecare dintre cele două zile trecute de la lansare, de opt ori mai multe accesări decât e media zilnică şi de vreo zece ori peste recordurile de accesări ale altor redacţii cu pile mai solide la redacţia centrală, Facebook-ul s-a îmbolnăvit de o boală pe care o are şi Twitter-ul, de câteva zile: nici una dintre funcţiile FB nu mai poate fi accesată - doar cea de logout.

Poate sunt eu paranoic. De regulă nu's. Da' am aşa, o temere... Deocamdată am rezolvat'o cu o vorbă românească printre românii care s'au trezit spunând că "vai, dar tu nu înjuri!".
Cine? Eu?
Nu?
Staţi pe'aproape!