Keno Versek povesteşte, în stilu'i reportericesc genial, o incursiune în bârlogul torţionarului. Sunt momente în care memoriei nu i se poate permite să aţipească. Unora li s'ar părea o blasfemie ca tocmai azi, când Hertei Müller i se conferă Nobelul, să i se permită lui Radu Tinu să vorbească; şi, totuşi, e o punere perfectă în context.
Brrrrrrrrr...
Radu Tinu este unul dintre actorii odioşi ai lui decembrie 1989. Găsise un culoar care îi permitea să încerce să intre în graţiile lui Tudor Postelnicu. Avea, la dosarul de terorist, nume grele. Fuseseră Herta Müller şi Richard Wagner, era, în acel sfârşit de 89, Laszlo Tökes. Spunea undeva că revolta timişorenilor - pe care a încercat să o sugrume (nu doar din raţiuni de subordonare militară) - şi ce a urmat i'au frânt aripile. Radu Tinu n'a avut niciodată aripi, a avut doar o coloană vertebrală păstoasă şi un rictus pe care, slavă Domnului, nu am ajuns niciodată să'l văd dar pe care mi l'am imaginat azi, pe filmuleţul dinaintea audierii directorului STS.
Mizeria pe care a comis'o neo-securistul şef al unei instituţii în care s'au cuibărit destule grade recilcate după căderea comunismului (inclusiv în perioada lui Băsescu) depăşeşte poate suma tuturor ipocriziilor emise de / acumulate în preajma actualei puteri de la Bucureşti. De la înălţimea unui instrument aparent democratic transformat în serviciu de poliţie politică, directorul STS a jucat o scenetă cu rol de mesaj către naţiune. Doamnelor, domnilor, stimaţi concetăţeni, noi controlăm tot, noi auzim tot, noi ştim tot. Noi putem orice. Aveţi şansa de a tăcea dar nu vă facei griji - vom afla ce gândiţi. Noi conducem. Noi cumpărăm şi vindem, noi beneficiem.
Indiferent cât de antipatic îmi e personajul căruia directorul STS i s'a adresat direct, întâmplarea din această dimineaţă mă solidarizează cu el. Contrar voinţei mele. Sunt în aceeaşi oală. Sunt la fel de condamnat.
Brrrrrrrrr...
Radu Tinu este unul dintre actorii odioşi ai lui decembrie 1989. Găsise un culoar care îi permitea să încerce să intre în graţiile lui Tudor Postelnicu. Avea, la dosarul de terorist, nume grele. Fuseseră Herta Müller şi Richard Wagner, era, în acel sfârşit de 89, Laszlo Tökes. Spunea undeva că revolta timişorenilor - pe care a încercat să o sugrume (nu doar din raţiuni de subordonare militară) - şi ce a urmat i'au frânt aripile. Radu Tinu n'a avut niciodată aripi, a avut doar o coloană vertebrală păstoasă şi un rictus pe care, slavă Domnului, nu am ajuns niciodată să'l văd dar pe care mi l'am imaginat azi, pe filmuleţul dinaintea audierii directorului STS.
Mizeria pe care a comis'o neo-securistul şef al unei instituţii în care s'au cuibărit destule grade recilcate după căderea comunismului (inclusiv în perioada lui Băsescu) depăşeşte poate suma tuturor ipocriziilor emise de / acumulate în preajma actualei puteri de la Bucureşti. De la înălţimea unui instrument aparent democratic transformat în serviciu de poliţie politică, directorul STS a jucat o scenetă cu rol de mesaj către naţiune. Doamnelor, domnilor, stimaţi concetăţeni, noi controlăm tot, noi auzim tot, noi ştim tot. Noi putem orice. Aveţi şansa de a tăcea dar nu vă facei griji - vom afla ce gândiţi. Noi conducem. Noi cumpărăm şi vindem, noi beneficiem.
Indiferent cât de antipatic îmi e personajul căruia directorul STS i s'a adresat direct, întâmplarea din această dimineaţă mă solidarizează cu el. Contrar voinţei mele. Sunt în aceeaşi oală. Sunt la fel de condamnat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu