Istoriile noastre paralele

În ce mă priveşte, v'am spus cum aş fi evoluat. Mi'am auzit vorbe, cum c'aş fi fost puţin cam dur cu foştii mei viitori colegi de breaslă. Sau de şut. Cu ortacii...

Nu neapărat. E chestie de constituţie. Constituţia mea s'ar fi pretat la aşa ceva. Dacă ajungeam să împart ziua cu bezna subteranului, probabil aş fi alunecat pe panta băuturii. Noroc. Noroc bun.

Btw: la mulţi ani, Coajă, pentru ieri - da, aveai dreptate; dar era mascarada pe care noi o legitimam şi de care, pân'la urmă, am avut nevoie, bobocule. Proorocule! ;)


Bun. Unora v'am spus direct să vă băgaţi în joc, pe alţii i'am aşteptat. Andrei Crivăţ mi'a răspuns pe mail că, pur şi simplu, având, atunci, doar nouă ani, îi este peste mână să îşi imagineze o istorie paralelă. Aşa'i el, mereu îmi rămâne dator cu câte ceva... ;)

Mana a percutat prima (şi a dat mai departe):

"(...) m-aș fi străduit să fac din rahat bici și să mă mândresc că sunt o gospodină bună și aș fi privit cu invidie secvențele necenzurate din filmele americane în care o ea comandă pizza prin telefon (...) Din când în când, mi-aș fi cumpărat niște pantofi Guban cu toc. Scumpi. 450 lei perechea. Și, cine știe, poate mi-aș fi făcut un permanent ca de nășică de țară (...) Aș fi fost, probabil, stabilă în echilibrul ăsta, încurajându-mă că e una dintre cele mai bune situații din cele din jurul meu, câtă vreme mi-ar fi ajuns salariul de la o lună la alta. Mi-aș fi spus mereu, șoptit, că e bine. Că mi-e bine. Încă mi-e bine…"

A urmat'o, desigur, Victor, că, deh, bărbaţii puternici, femeile din spate, alea-alea:

"(...) Aş fi fost un inginer mecanic ratat şi frustrat de cruda realitate că n-am ajuns nici al doilea Dudu Georgescu şi nici măcar noul Cristian Ţopescu (...) şi aş fi bătut covoare. Nu ştiu dacă pe alea…"

Şi Claudiu:

"(...) Probabil ca as fi ajuns in Statele Unite, acolo unde stiam ca este mult mai usor sa te realizezi (...) Cel mai probabil aveam o casa cu piscina si o familie mare. Eram rupt de Romania (...)"

Şi Diana:

"(...) nu aş fi putut să îmi urmez nici un vis, nici să scriu, nici să predau, nici să comunic, nici să mă dezvolt interior, nici să cunosc oameni interesanţi. Nu aş fi făcut nici una din călătoriile minunate pe care le-am făcut în ultimii douăzeci de ani. Nu aş fi fost nimic din ce sunt acum!"

Şi Liliana:

"(...) ca sa obtin un post sigur intr-un oras cum era Galatiul am fost sfatuita (mituita , mai bine zis), de oameni "de bine" din intreprindere, sa ma inscriu in partid. Am facut-o. Avantajele erau evidente. Postul, in primul rand. Apoi, a fi membru de partid imi aducea un numar de puncte (multe) in programul de apartamente. Eram printre primii. Ma si visam, singura stapana pe un apartament de 2 camere in IC Frimu (...)"

Şi Emil:

"(...) idiotul de mine a decis sa nu plece si acum dau mizeria asta de zapada din fata blocului izolat termic de ontanu (...)"

Şi, probabil, alţii, de a căror urmă nu am dat eu pe net.
Tare's curios dacă, în caz de rejucare, ne'am mai prezenta la revoluţie şi ce'o mai fi fost după 21 decembrie 1989.


Later edit

Chummy îmi scrie aşa:

Daca nu era, ma insuram cu nemtzoaica (...) si veneam la Freiburg, unde divortzam de nemtzoaica (...) si-apoi nu mai stiu. Kismet! Soarta destinului fatalitatzii!

Am descoperit la Oana Dobre (care, probabil, a pornit de la postarea lui Victor) asta (poate în numele tuturor celor care aveau, atunci, nouă ani):

Mi-ar placea sa pot crede despre mine ca as fi avut avut puterea sa-mi protejez mintea si sufletul de otravurile acelor vremuri- compromisul, complicitatea, lasitatea, pragmatismul de mic nomenclaturist.

În fine, Brăduţ are şi el o imagine despre cum ar fi arătat lumea în alte circumstanţe.

Poate mi-aş fi dat seama, la un moment dat, că aşa nu se mai poate şi aş fi făcut ceva. Poate ar fi făcut şi alţii şi poate, la un moment dat, mai târziu şi mai bătrâni, am fi ajuns să fim liberi. Sau poate nu.

Cred că "am fi ajuns sau poate nu" deschide calea spre concluzia potrivită. Am ajuns? Sau poate nu?
Cum? Nu e concluzie?