Pâinea. Noapte de decembrie. (reloaded)

Cum am ratat şansa de a deveni erou

Luaţi de aici, măi, copii. E pâine de la Timişoara, îmi zice şi întinde spre mine o mână îngheţată, nici murdară, nici curată, muncită şi fermă. Şi, totuşi, era ceva cald în mâna lui. Nu, nu pâinea.

Îl priveam în ochi. Părea să fi văzut ceva ireal. Părea să fi văzut o lumină. Părea chiar el o lumină în noaptea gării. Un nod îngheţat de cale ferată. Şi, din trenul cufundat în beznă, ruginit şi cu geamuri murdare, multe, foarte multe perechi înghesuite de ochi nu urmăreau mica forfotă curioasă. Am fi vrut să ştim mai multe. Am fi vrut să ne dezlege un mister pe care'l purtam în geamantanele grele în care înghesuiserăm la repezeală cam tot ce trebuia dus acasă. Au venit peste noi şi ne'au expediat cu câteva zile mai devreme. Căminul trebuia să se închidă, şcoala se întrerupea. Fără nici o altă explicaţie. De parcă ţi'ar mai fi trebuit alte explicaţii după ce ai văzut străzile pe care patrulau, din sută în sută de metri, miliţieni, civili şi mineri scoşi din şut şi convocaţi la gărzi patriotice. Ştiau chiar ei că patrulează de pomană. Ştiau bine, acei civili din fiecare patrulă, că un ordin avea să vină cât de curând şi nu, nu va fi ordinul aşteptat.

Îl priveam de pe peronul rece. Stătea cu pâinea în mână pe treapta vagonului, aşteptând, cu tot convoiul în care fusese înregimentat, să vină trenul din sens invers, să le dea şi lor drumul mai departe. Vroia să ajungă înapoi, acasă. Vroia să se retragă, iarăşi, anonim, în lumea lui. Până atunci, însă, era acolo. Era martorul. Era semnul mântuirii. Şi, cu pâinea aceea în mână, chiar părea un fel de Iisus privindu'ne ca pe nişte apostoli. Luaţi, copii, luaţi şi mâncaţi din pâinea aceasta. E trupul libertăţii care pentru voi se frânge. Mergeţi, apoi. Mergeţi şi faceţi ce trebuie să faceţi. Îi citeam în ochi cuvintele nerostite şi le înghiţeam cu noduri. Spaimă? Nerăbdare? Speranţă?

Pe peronul rece, cuvintele nerostite îmi plezneau tâmplele. Paralizasem. Un alt eu ieşise din mine şi muşca dintr'o altă pâine. Eu cel din lut stăteam neclintit. Fluturi îmi scormoneau prin stomac, stropi de emoţie mi se prelingeau pe spate, lipindu'mi tricoul de piele la fel cum ţigara fără filtru se lipea de buze. Carpaţi de Timişoara. De Timişoara.

A trecut acel tren în celălalt sens. Nici nu ştiu câtă lume va fi înţeles ceva din sceneta noastră, scrisă şi regizată de destin. Eram, acolo, pe peron, câţiva studenţi îmbrăcaţi în caftanele groase, lungi şi negre, cu însemnele Facultăţii de Mine (două ciocane încrucişate aplicate pe nasturii metalici butucănoşi), privind hipnotizaţi la o hardughie ruginită, trasă pe o linie neluminată, din interiorul căreia sticleau ochi. Ochi aceia văzuseră ceva. Văzuseră liniştea. Văzuseră lumina. Văzuseră ziua de mâine.

Garnitura cu muncitorii trimişi din Bucureşti şi Braşov şi Craiova să intervină în forţă a plecat spre punctul zero la fel cum făcuse cale întoarsă şi din gara Timişoara. Într'o euforie reprimată pentru mai târziu, pe care numai soldatul trimis la oaste fără voia lui o trăieşte la vestea capitulării. Nu ştiau cum va răsări mâine soarele. Dar ştiau că soarele de mâine va arăta altfel.

Ne'am trezit ca din transă, singuri pe peron; ne'am părut unii altora orfani; şi ne'am căutat din priviri, încercând să ne lămurim dacă a fost sau nu hipnoză. Unul dintre noi avea în mână un rest din pâinea aceea. Am tăcut împreună o vreme, apoi, la un moment dat, la fel de tăcuţi, ne'am suit în acceleratul de Timişoara. Şi, preţ de câteva ceasuri, fără să ştim ce avea să urmeze, ne'am continuat tăcerea, făcându'ne fără să ştim unul altuia curaj. Se sfârşea. Sau, poate, chiar se sfârşise.

Timişoara mirosea a pâinea caldă adusă de camioanele venite de la Vîrşăţ. Pierdusem ocazia de a fi eroi. Nu ne mai rămânea decât să mergem mai departe, să facem ce trebuia să facem. Şi ne'am dus. Ne'am amestecat cu mulţimea la Reşiţa. Din noi urla, mai tare decât cei ce solidarizaseră deja cu Timişoara de zeci de ore, pâinea ruptă în creierii nopţii pe un peron îngheţat în ultima noapte de beznă. Şi urlau ochii aceia care ne sticliseră din compartimentele întunecate. Se sfârşise.

Redeveniserăm doar inconştienţii lor, ai părinţilor noştri veniţi să ne recupereze de unde nu mai circulau trenuri sau autobuze. Veniseră să ne ia acasă fără să ştie că eram apostolii care trebuiau să facă ceea ce trebuia să facă - şi acolo, în fundul nostru de lume.

12.08 ne'a prins în faţa primăriei, umăr la umăr cu alţi câţiva apostoli. Şi cu cei care, ferice de ei, au crezut fără să fi văzut. Începuserăm să ne plimbăm, pentru toţi Toma acelei lumi. Am pornit trăgând, parcă, lumea după noi. Nici n'am observat când, de fapt, ne'am făcut una cu mulţimea şi ne'am pierdut în ea, lăsându-ne traşi de lume. Se sfârşise.

Se sfârşise?

Epilog.
Unul dintre cei alături de care am petrecut "sfârşitul lumii" era student în Timişoara. Era, deja, "maratonist". Văzuse şi grozăviile din primele zile. Era mai bolnav de libertatea viral transmisă decât mine, care doar m'am frecat de ea. Ne plimbam, cu mulţimea în delir. Pe trotuar cobora, în contrasens, apatic, indiferent, un bun prieten. Ne'am îmbrăţişat - era ziua lui de naştere - şi ne'am promis o bere, mai târziu. Îl vom găsi acasă. Cum? Nu vine cu noi? Nu, nu vine. A devenit o mascaradă. Nu vedeţi?
Două adevăruri se înghesuiseră în aceeaşi teacă.


PS: am scris această postare pe 16 decembrie 2009; i'am schimbat doar data de afişare.