Pagini

vineri, 11 decembrie 2009

Un post lung despre o zi care se stinge

Într'un final trebuia să se întâmple şi asta. Deşi speram să nu fie aşa. Chiar dacă, de ceva ani buni, am ratat emoţia de altădată, chiar dacă ne vedeam rar şi încercam să părem grăbiţi, aşa cum se întâmplă de obicei. De câte ori intram pe site sau răsfoiam ediţia printată descopeream doar un spaţiu gol în paginile în care aşteptam să apară texte de altădată.

Am găsit ştirea pe twitter, între una despre furtul cadavrului unui fost preşedinte cipriot şi o alta despre o vizită în Nigeria a directorului AIEA. O ştire între altele. Sursa e Curentul; unde, probabil, s'a băut un pahar de şampanie la aflarea veştii.

Am simţit, după câteva secunde, că se rupe ceva în mine. Ca şi cum cineva a trecut pe acolo şi a pus foc. Un foc în care au ars file din istoria mea personală. Mă arde în coşul pieptului şi nişte fluturi tembeli îmi zgândără stomacul dar nu ca'n seara beţiei ci ca în dimineaţa următoare.

Am ajuns la Ziua cu o zi înainte să apară. Fusesem la proiectul lui Burci, Ultimul Cuvânt, o spălătorie de bani în care, vreme de vreo patru-cinci luni, s'a sudat un proiect ce promitea să dea viaţă primului quality newspaper din România. Şi chiar a fost, pe parcursul celor 60 de numere scoase pe piaţă. Dup care Burci, prin Dragoş Grigoriu (Tempo Advertising) ne'a anunţat că închide taraba. O parte s'a mutat la România Liberă, gândind proiectul Ziua. O altă parte intenţiona să lanseze o agenţie de presă. Am rămas cu aceştia din urmă. În scurt timp a devenit clar că e doar un vis. Şi, ca dintr'un vis într'altul, omul care, preţ de aproape jumătate de an, m'a învăţat să pun virgule şi între ele cuvinte, Radu Pascal, m'a chemat să facem pagina de externe a noului ziar.

Am trăit şase ani plini, la Ziua. Am reuşit să mă învăţ, acolo. M'am concurat cu fiecare zi. Am trăit lângă oameni minunaţi (pe ceilalţi, poate majoritatea. nu îi iau în calcul; erau acolo şi atât). Am ajuns la Poliţia Presei când aceeaşi ştire din pagina de externe a apărut şi pe prima pagină; pe vremea aceea, reporterilor speciali li se dăduseră scutere şi motorole şi aveau bani de chermeze pe care îi decontau sub forma de mese de protocol la care, vezi bine, făceau documentare. Veniseră cu obiceiul ăsta de la EvZ. Acolo, la asemenea bairamuri ad-hoc ale reporterilor speciali ai Bulinei Roşii, se năşteau ştirile care au făcut educaţie consumatorului român de presă. Revenind la Poliţia Presei: bătrânii caţavenci, împrăştiaţi, între timp, care pe unde a găsit drum în viaţă, aveau să ne taxeze pentru acea ştire dublă într'un mod care, până la urmă, ne'a cam scutit de amenzi; urma, spunea poliţistul presei, ca şefii să ne dea în folosinţă comună un scuter - iar noi să decidem care va lua în uz partea cu scut şi care partea cu uter.

Am ajuns să văd unele întâmplări ale istoriei recente acasă la ele; am trăit independenţa Croaţiei alături de croaţi (deşi simpatizam cu sârbii); am văzut sate fugind din calea războiului, în Bosnia. Am îngheţat la 30 de grade sub zero într'o Moscovă încremenită în aşteptarea fraudei la parlamentare (m'am întors cu 40 de grade scoase din mine cu păhărele de ţuică aplicate, nu băute); am fost ospătat cu vin moldovenesc la sediul de campanie al lui Boris Elţîn (deşi el, Ţarul, era la reanimare), în vara următoare. Am vibrat pe străzile înzăpezite împreună cu studenţii belgrădeni în încercările lor de a scăpa de Miloşevici; am fost printre ei când, într'o zi altfel sfântă pentru ortodocşii sârbi, Miloşevici le'a fost predat Tribunalului de la Haga. Şi...

E drept, mi'am şi furat sistematic amenzi - pentru că, de exemplu, vedeam puţin altfel (decât linia corectă din punct de vedere politic) derularea crizei din Kosovo.

Sunt, însă, mândru de ceea ce am dat celor care au crezut în mine, celor care au crezut în ziar şi, până la urmă, chiar ziarului. Sunt mândru de ce am făcut în acei ani. Printre picături au venit şi unele confirmări. Sunt mândru de ele. Şi de mine. Chiar dacă, uneori, m'am întrebat dacă nu au venit prea repede, într'un moment în care, încă necopt fiind, eram insuficient de pregătit să le valorific din plin.

Am avut bafta să se lege câteva întâmplări fericite care mi'au deschis calea spre Deutsche Welle. Este unul dintre motivele pentru care văd în Sorin Roşca Stănescu altceva decât imaginea lui publică, indiferent cum este ea. N'am fost niciodată la per tu cu el, cum erau cei mai mulţi dintre colegi; nu i'am spus niciodată Naşu', cum îi spunea multă lume. A fost o relaţie de respect reciproc şi amiciţie mutuală între două persoane care trăgeau la aceeaşi căruţă. Balanţa înclină înspre el, pentru că şi avea mai multe să'mi ofere. Şi mi'a oferit. Eu i'am dat tot ce puteam: onestitatea unui jurnalism curat şi, pe cât m'a dus mintea, performant. Nu, domnule Nistorescu, deşi sunt, până la urmă, format la pepiniera Ziua, nu sunt un şpăgar. Cine să mă fi şpăguit? Papa? Madeleine Albright? Ratko Mladici? Poate Mircea Geoană, purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe.

Multe lucruri începuseră să'mi displacă. Totul intrase într'o cumplită rutină. Şi mă afundam. În mine. Nici evadările nu erau dintre cele mai sănătoase. Nu ştiu dacă organizaţia era de vină, nu sunt în măsură să judec pe nimeni; mai degrabă pot liniştit da "vina" pe mine. Până una-alta, erau şase ani; începuţi chiar din maternitate.

A urmat un deceniu în care s'a schimbat acţionariatul, s'au format bisericuţe, s'au despărţit prieteni. Echipa s'a rupt, în cele din urmă, în două. Unii au fost invitaţi să plece, alţii au plecat cu cei alungaţi. Cei ce mi'au fost dragi, cândva (şi mi'au rămas) erau în ambele "tabere". Dar m'am regăsit tot mai puţin în acel ziar alături de care am crescut. Chiar dacă, la un moment dat, am cochetat cu ideea unui amantlîc. N'a fost să fie, însă.

Nu ştiu dacă Ziua va închide taraba sau o va mai salva cineva, aşa cum Patriciu a făcut'o în iarna lui 1994-95; nici nu ştiu dacă, până la urmă, ştirea nu e doar dorinţa fierbinte a unora de la Curentul. La cum evoluează, însă, lucrurile în media bucureşteană, probabil că, da, cortina va pica.

Ziua care mi'a tulburat mie seara de vineri a falimentat cu mult timp în urmă. Au rămas câţiva oameni - alături de care nu îmi e ruşine să mă revăd în amintiri pe care n'am să 'mi refuz să le retrăiesc, din când în când.

Mulţumesc.

3 comentarii:

  1. toate lucrurile bune au un final, nu?:) Chiar daca de multe ori nu e fericit...

    RăspundețiȘtergere
  2. eh, ce vremuri fura, mai fartate!
    dar cum zici si tu, ziarul nostru s'a inchis de mult, pacat ca titlul a fost tarsait prin praf atata amar de vreme dupa.
    s.e. d la politic:)

    RăspundețiȘtergere