Pe măsură ce se apropie momentul, agitaţia creşte. Dau roată bazinului şi, din când în când, ies pe margine, se suie pe bloc-start-uri şi dau nervoase din cap, încercând să privească peste umerii mulţimii de gură-cască. Nerăbdătoare, plonjează îndărăt în bazin.
Şi iar. Şi iar.
Mă uit şi eu, periodic, la ceas. Ora afişată pe panoul de pe marginea bazinului este 16:00. Mai sunt puţine minute şi nimic nu denotă punctualitatea. Doar părinţii aduşi de copii şi câţiva pensionari, aşteptând în ger ora programată.
Ei, bine, da. Dacă 16:00 scrie, 16:00 citim. Nici mai devreme, nici mai târziu. Nemţeşte. Omul vine, trăgând un cărucior cu şase găleţi pline cu peşte. Mulţimea întoarce privirea - nu pentru că l'ar fi auzit ci pentru că a observat schimbarea de atitudine a focilor. Stau toate, acum, pe marginea bazinului, aliniate, cu gâtul întins, ţipându'şi bucuria revederii cu porţiile de mâncare şi cu omul care le aduce. Una dintre ele s'a înfiinţat cu o bucată de furtun galben în botic - de unde l'o fi găsit doar ea ştie. Şi mai ştie că fiecare dovadă de inteligenţă suplimentează raţia de peşte; cu atât mai mult cu cât este un gest neprovocat.
Spectacolul nu'şi are rostul în cuvinte. Unsuroasele foci se întrec în a'l drăgăli pe bipedul cu găleţi - care, între timp, a scos dintr'un container trei mingi şi câteva cerculeţe. Porţia de peşte e cu atât mai consistentă cu cât giumbuşlucurile sunt mai numeroase. Şi'l pupă pe ureche. Şi ţipă (sau latră?). Şi se aplaudă. Şi, oh!, cochetează!
Şi peştii se duc pe gât în jos ca şi cum n'ar fi fost. Şi o iau de la capăt. Copiii râd. Părinţii râd, Buncii râd. Focile râd şi ele, în felul lor. Pe deasupra zboară papagalii sălbatici ai Kölnului. Din vârful unui copac, o cioară priveşte nedumerită la zarva de pe pământ.
Până când omul cu peştii le spune "gata!". Nu cerşesc bis. Nu aşteaptă a doua comandă. Afară începe să se întunece. Una se întinde pe marginea bazinului şi, din când în când, ridică gâtul ca şi cum ar râgâi. O alta urcă agale spre culcuş. Două-trei ture de bazin şi găştile s'au spart. Omul cu peştii îşi vede de'ale lui, focile se retrag la nani, mulţimea se mută spre incinta pinguinilor. Şi chiar dacă par mai spectaculoşi decât focile, în eleganţa lor, pinguinii sunt, în ce priveşte pauza de masă, mult mai primitivi. Omul cu peşti le aruncă hrana de'a valma. Şi tot de'a valma se reped şi pinguinii să prindă prada. Unii dintre ei înfulecă în grabă şi culeg provizii pentru femelele gureşe rămase în culcuşuri. Semn că, în curând, numărul pinguinilor va creşte. Peste toată hărmălaia se reped patru egrete. S'au învăţat cu ritualul anarhic şi profită de învălăşeală.
Frig, oboseală, foame. Mă îndrept spre bufetul grădinii zoologice, cu gândul la o porţie de cartofi şi o cafea. "Ne pare rău, am închis".
Later edit: Kölner Zoo
Şi iar. Şi iar.
Mă uit şi eu, periodic, la ceas. Ora afişată pe panoul de pe marginea bazinului este 16:00. Mai sunt puţine minute şi nimic nu denotă punctualitatea. Doar părinţii aduşi de copii şi câţiva pensionari, aşteptând în ger ora programată.
Ei, bine, da. Dacă 16:00 scrie, 16:00 citim. Nici mai devreme, nici mai târziu. Nemţeşte. Omul vine, trăgând un cărucior cu şase găleţi pline cu peşte. Mulţimea întoarce privirea - nu pentru că l'ar fi auzit ci pentru că a observat schimbarea de atitudine a focilor. Stau toate, acum, pe marginea bazinului, aliniate, cu gâtul întins, ţipându'şi bucuria revederii cu porţiile de mâncare şi cu omul care le aduce. Una dintre ele s'a înfiinţat cu o bucată de furtun galben în botic - de unde l'o fi găsit doar ea ştie. Şi mai ştie că fiecare dovadă de inteligenţă suplimentează raţia de peşte; cu atât mai mult cu cât este un gest neprovocat.
Spectacolul nu'şi are rostul în cuvinte. Unsuroasele foci se întrec în a'l drăgăli pe bipedul cu găleţi - care, între timp, a scos dintr'un container trei mingi şi câteva cerculeţe. Porţia de peşte e cu atât mai consistentă cu cât giumbuşlucurile sunt mai numeroase. Şi'l pupă pe ureche. Şi ţipă (sau latră?). Şi se aplaudă. Şi, oh!, cochetează!
Şi peştii se duc pe gât în jos ca şi cum n'ar fi fost. Şi o iau de la capăt. Copiii râd. Părinţii râd, Buncii râd. Focile râd şi ele, în felul lor. Pe deasupra zboară papagalii sălbatici ai Kölnului. Din vârful unui copac, o cioară priveşte nedumerită la zarva de pe pământ.
Până când omul cu peştii le spune "gata!". Nu cerşesc bis. Nu aşteaptă a doua comandă. Afară începe să se întunece. Una se întinde pe marginea bazinului şi, din când în când, ridică gâtul ca şi cum ar râgâi. O alta urcă agale spre culcuş. Două-trei ture de bazin şi găştile s'au spart. Omul cu peştii îşi vede de'ale lui, focile se retrag la nani, mulţimea se mută spre incinta pinguinilor. Şi chiar dacă par mai spectaculoşi decât focile, în eleganţa lor, pinguinii sunt, în ce priveşte pauza de masă, mult mai primitivi. Omul cu peşti le aruncă hrana de'a valma. Şi tot de'a valma se reped şi pinguinii să prindă prada. Unii dintre ei înfulecă în grabă şi culeg provizii pentru femelele gureşe rămase în culcuşuri. Semn că, în curând, numărul pinguinilor va creşte. Peste toată hărmălaia se reped patru egrete. S'au învăţat cu ritualul anarhic şi profită de învălăşeală.
Frig, oboseală, foame. Mă îndrept spre bufetul grădinii zoologice, cu gândul la o porţie de cartofi şi o cafea. "Ne pare rău, am închis".
Later edit: Kölner Zoo
Mi-era dor să citesc reportaj! :)
RăspundețiȘtergere