Bucureştii muzicali zumzăie a Bob Dylan. E vestea weekendului, lângă cea că, deşi a trecut pe la spital, şeful statului şi purtătorul său de cuvânt găsesc de cuviinţă să nu informeze contribuabilul despre starea sănătăţii funcţionarului de stat cu rang de preşedinte. Ce'are sula cu prefectura? Păi mai angajat politic decât Bob Dylan nu se poate, zic eu...
L'am văzut pe Bob Dylan în concert la Bonn, în vara lui 2004. Am prins loc într'o laterală, deasupra de scenă, la vreo 30 de metri de ea. După vreo oră şi puţin în care am avut impresia că un Bob Dylan Revival Band face încălzirea publicului cântând piese care, probabil, nu vor fi avut loc în playlistul turneului din acel an mi'am pus fireasca întrebare dacă warm-up-ul nu durează puţin cam mult. Cum trupa de pe scenă începuse deja să facă abuz de piesele bardului mi'am hlizit mai atent ochii şi urechile. Ca să descopăr că, de fapt, pe scenă, în tot acest răstimp, se afla chiar trupa lui Dylan, cu Dylan undeva în partea din spate a scenei, în dosul unui keyboard (vezi, de aia tu nu eşti eu, mi'a spus, cândva Marius Tucă, într'o şedinţă de sumar JN, când am povestit păţania).
Fact is: nimic din acel Bob Dylan pe care'l ştie istoria muzicii; nu e omul cu chitara în mână şi muzicuţa la bărbie, stând biped paralel vertical cu microfonul (mai degrabă s'a pitit în spatele claviaturii pentru a'şi apropia un punct de sprijin în cazul în care excesurile acumulate şi'ar spuen cuvântul). De altfel, de câte ori m'am bucurat că, în vremea din urmă, că am reuşit să recuperez o parte din anii interdicţiilor comuniste am uitat să'l amintesc şi pe Bob Dylan.
Poate 2004 nu a fost sezonul lui bun. Poate 2010 va fi altfel... Dar nu vă duceţi cu sacul la pomul lăudat!
L'am văzut pe Bob Dylan în concert la Bonn, în vara lui 2004. Am prins loc într'o laterală, deasupra de scenă, la vreo 30 de metri de ea. După vreo oră şi puţin în care am avut impresia că un Bob Dylan Revival Band face încălzirea publicului cântând piese care, probabil, nu vor fi avut loc în playlistul turneului din acel an mi'am pus fireasca întrebare dacă warm-up-ul nu durează puţin cam mult. Cum trupa de pe scenă începuse deja să facă abuz de piesele bardului mi'am hlizit mai atent ochii şi urechile. Ca să descopăr că, de fapt, pe scenă, în tot acest răstimp, se afla chiar trupa lui Dylan, cu Dylan undeva în partea din spate a scenei, în dosul unui keyboard (vezi, de aia tu nu eşti eu, mi'a spus, cândva Marius Tucă, într'o şedinţă de sumar JN, când am povestit păţania).
Fact is: nimic din acel Bob Dylan pe care'l ştie istoria muzicii; nu e omul cu chitara în mână şi muzicuţa la bărbie, stând biped paralel vertical cu microfonul (mai degrabă s'a pitit în spatele claviaturii pentru a'şi apropia un punct de sprijin în cazul în care excesurile acumulate şi'ar spuen cuvântul). De altfel, de câte ori m'am bucurat că, în vremea din urmă, că am reuşit să recuperez o parte din anii interdicţiilor comuniste am uitat să'l amintesc şi pe Bob Dylan.
Poate 2004 nu a fost sezonul lui bun. Poate 2010 va fi altfel... Dar nu vă duceţi cu sacul la pomul lăudat!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu