Într'una din serile de navetă de la Bucureşti la Butimanu am văzut, la intrarea în Buftea, un pisoi zgribulit la marginea şoselei; privea în gol, fără să înţeleagă nimic din tirul ce trecea prin faţa lui. Deşi nu'mi plac pisicile, am tras pe dreapta, l'am luat pe sus şi am strigat prin vecini, în speranţa că'l recuperează cineva. După ce'am înţeles că mă aflam pe o pistă greşită, am observat, vis'a'vis, curtea unei biserici neoprotestante având un nume cu rezonanţe paradisiace. Acolo'i de pisoi, mi'am zis. Am traversat, m'am aplecat peste gard şi l'am abandonat pe peluză. A miorlăit cât a miorlăit după mine - până ce zarva de pe DN1A i'a acoperit glasul. Când să urc în maşină, din spate am auzit prăvălindu'se un cor de miorlăituri.
Oricât de afurisit trebuie să fi fost cel care i'a abandonat în curba aceea cu trafic greu, mi'era clar că n'am cum să fiu Supermanul pisicilor din Buftea.
De câteva zile, România virtuală fierbe în cazul Daniel Răduţă. S'a mobilizat fantastic. Rezultatul e ştiut deja.
Întotdeauna există cârcotaşi. Fiecare are motivele sale pentru care se raportează într'un fel sau altul la un fenomen, la o întâmplare, la un moment. Unii fac acelaşi lucru de mai multă vreme, cu succes mai puţin răsunător; poate simt că le fug laurii printre degete; alţii încearcă să se ia la trântă cu sistemul - poate şi reuşesc să'l pună în genunchi. Nu le poţi reproşa nimic, dacă îţi atrag atenţia că eşti prea focusat pe un caz. Chiar eşti. Ceea ce, în fond, e rău dar e şi bine.
Le poţi doar atarge atenţia asupra modului în care o fac. De cele mai multe ori, prin ton, riscă să te înrăiască.
Am fost, de fapt, şi eu un gică-contra, când cu vaccinul pentru eleve. Poate că nu m'am făcut bine înţeles, dar ce m'a deranjat nu a fost de natură ştiinţifică; precipitarea pompieristică, acel "haida-haida" cu care Eugen Nicolăescu a vrut să pornească afacerea m'a impacientat. Căci asta era - o afacere. Un tun dat la final de mandat. O ultimă datorie politică pe care trebuia să o achite, cât timp mai avea cu ce şi de unde. Culmea: deturnând nişte bani din bugetul extrem de firav al oncologiei, gest prin care a pus în pericol viaţa unor pacienţi cu urgenţe evidente.
Acum: în viaţa reală chiar există prea mulţi Daniel Răduţă. Majoritatea sunt mai puţin norocoşi. Doar azi, după ce am aflat despre finalul etapei intermediare prin acea donaţie care a rotunjit necesarul pacientului înfiat de România 2.0, am mai citit despre două cazuri la fel de grave (unul e aici, pe al doilea am să'l regăsesc - gata, am dat de el, luaţi de citiţi). Alţi doi oameni - la fel de loviţi de soartă. Primul lor ghinion e că s'au născut şi îmbolnăvit într'o ţară blestemată să fie prost guvernată. Sau guvernată de oameni rău intenţionaţi, în folosul cărora exclusiv lucrează un sistem anume haotizat pentru, parcă, a'ţi zădărnici cheful de a'l îmbunătăţi.
Aici (dacă nu s'a întâmplat deja) ar urma să vă pierd, oferindu'vă cifre. Vă spun, însă, că, aşa cum o fac în mai tot procesul executiv, şi în materie de sănătate, guvernanţii au operat şi cu bugetul sănătăţii după principiul "hai să'ntindem coarda; dacă ne merge, bravo nouă, dacă nu, facem pe proştii şi ne arătăm generoşi şi dispuşi la compromis". Că, vorba aia, nu'i doare gura să îşi tragă o morgă sobră, între două pauze publicitare, şi să declare că menirea lor în viaţă este folosul cetăţeanului. Proba o aveţi aici.
Am stat, zilele din urmă, cu nasul în tabelele Agenţiei Naţionale de Transplant şi în exerciţiile bugetare ale CNAS. Am încercat să descifrez sau, măcar, să leg cifre în aşa fel încât să le pot citi şi eu, complet afon într'ale matematicii.
Pacienţi noi pe listele de aşteptare; total pacienţi pe listele de aşteptare; număr de decese pe listele de aşteptare.
2005, 2006, 2007, 2008.
Mai mult decât doar nişte cifre în statistici. Dar, pentru ei, pentru aleşi sau numiţi, lucrurile se cântăresc mult mai cinic. N'aş vrea să alunec în logica politicienilor nici măcar pentru a le traduce gândurile. Sunt înjositoare şi dureroase. Bolnav sistem, ce mai...
M'am apucat să scriu acest post cu gândul că, de la un punct, solidaritatea umană se poate transforma în armă. Anume nu i'am spus solidaritate socială pentru că sună a mecanism din sistem iar sistemul ăsta e prea toxic. Atât de toxic încât... cum să spun? Pur şi simplu am ajuns să nu ne mai putem vorbi în contraargumente fără să ne bănuim că suntem puşi de sistem să ne dezbine.
Oameni cu iniţiativă, care vor dar, din varii motive, nu pot (cel puţin nu au cum să fie Mesia), nu trebuie lăsaţi să pară, pur şi simplu, nebunii oratori din Hyde Park. Au nevoie de susţinere, au nevoie de încurajare, au nevoie de sprijin efectiv. Pentru cauzele lor care, în fapt, sunt cauzele fiecăruia. Şi dacă există unii (mulţi, foarte mulţi, prea mulţi) care, din comoditate sau lehamite, din neştiinţă sau analfabetism civic, nu vor să trăiască mai bine, trebuie forţaţi să o facă. Atât timp cât un singur şi ultim şurub va continua să fie produs cu subvenţie de la stat, piaţa va fi incorectă. La fel, cât timp unui singur şi ultim individ nu'i va păsa de cum trăieşte, ţara va fi bolnavă.
Sănătăţii îi trebuie minim şase la sută din PIB. Argumentul nesustenabilităţii, invocat în comisiile de sănătate din Parlament şi de ministrul Cseke, nu stă în picioare. Prea mulţi bani din buget sunt cheltuiţi după cheremul şi datoriile politice ale guvernanţilor. Prea puţini din banii colectaţi se întorc, într'o formă sau alta, la contribuabil. Prea pe drumul Greciei se mişcă şi România.
Şi ar mai fi ceva: dacă tot se laudă cu prezenţa şi intervenţia în sănătate întru uzul cetăţenilor, guvernanţii ar putea ajusta cadrul legislativ şi măsurile pseudo-protecţioniste în aşa fel încât en-gros-iştii de medicamente (nu producătorii, nu farmaciştii) să nu mai fie tentaţi să vândă stocurile existente în străinătate. Pe liste nu se moare doar din lipsă de fonduri ci şi din lipsă de medicamente. Care intră în ţară ieftin, c'aşa cere plafonul, şi pleacă scump, c'aşa permite legea. La nevoie, putem dezvolta şi schema asta; tot la buget ajungem - bugetul ca o bună vacă de muls pentru cei care au cheile visteriei ţării.
Cred că sunt câţiva oameni care, cel puţin din aventura "zânelor", au început să înţeleagă că monopolul puterii li se fisurează. Ca atunci când Luther a tradus Biblia. Ca atunci când Toto descoperă secretul vrăjitorului din Oz. Ca acum, când un instrument de socializare umană a comasat voinţă şi spirit, traversând sistemul ca primii exploratori ajunşi în Amazon.
Poate că, unii, la ora asta sunt încă mahmuri de beţia puterii. Poate alţii sunt încă prea prinşi în a'şi gratula reciproc mămicile. Poate's prea fuduli să înţeleagă, căci mai sunt şi d'ăştia care pre limba lor pier. Cu siguranţă vor fi rămas câţiva lucizi să se sparie!
Există două variante de lucru: fie se distruge, încet dar sigur, soclul pe care s'a cocoţat sistemul, fie, pur şi simplu asemeni lui Iuri Lujkov, primarul Moscovei, se face un pact - anume, dacă nu poţi înfrânge mafia, fă'ţi'o aliată şi las'o să te finanţeze. Ar fi şi asta o soluţie: mafiile de partid şi de stat să sponsorizeze cetăţeanul. Gata, e deja prea târziu. Mă duc la culcare, c'am luat'o pe arătură!
NB: era târziu când am scris; acu'i deja mâine.
PS: doar un lucru mai vreau să adaug - că o mai fi mult până departe dar putem fi şi noi mulţi; şi, cum am spus'o în postarea despre "ce am învăţat în / de la 2009", PS-urile sunt importante!
Oricât de afurisit trebuie să fi fost cel care i'a abandonat în curba aceea cu trafic greu, mi'era clar că n'am cum să fiu Supermanul pisicilor din Buftea.
De câteva zile, România virtuală fierbe în cazul Daniel Răduţă. S'a mobilizat fantastic. Rezultatul e ştiut deja.
Întotdeauna există cârcotaşi. Fiecare are motivele sale pentru care se raportează într'un fel sau altul la un fenomen, la o întâmplare, la un moment. Unii fac acelaşi lucru de mai multă vreme, cu succes mai puţin răsunător; poate simt că le fug laurii printre degete; alţii încearcă să se ia la trântă cu sistemul - poate şi reuşesc să'l pună în genunchi. Nu le poţi reproşa nimic, dacă îţi atrag atenţia că eşti prea focusat pe un caz. Chiar eşti. Ceea ce, în fond, e rău dar e şi bine.
Le poţi doar atarge atenţia asupra modului în care o fac. De cele mai multe ori, prin ton, riscă să te înrăiască.
Am fost, de fapt, şi eu un gică-contra, când cu vaccinul pentru eleve. Poate că nu m'am făcut bine înţeles, dar ce m'a deranjat nu a fost de natură ştiinţifică; precipitarea pompieristică, acel "haida-haida" cu care Eugen Nicolăescu a vrut să pornească afacerea m'a impacientat. Căci asta era - o afacere. Un tun dat la final de mandat. O ultimă datorie politică pe care trebuia să o achite, cât timp mai avea cu ce şi de unde. Culmea: deturnând nişte bani din bugetul extrem de firav al oncologiei, gest prin care a pus în pericol viaţa unor pacienţi cu urgenţe evidente.
Acum: în viaţa reală chiar există prea mulţi Daniel Răduţă. Majoritatea sunt mai puţin norocoşi. Doar azi, după ce am aflat despre finalul etapei intermediare prin acea donaţie care a rotunjit necesarul pacientului înfiat de România 2.0, am mai citit despre două cazuri la fel de grave (unul e aici, pe al doilea am să'l regăsesc - gata, am dat de el, luaţi de citiţi). Alţi doi oameni - la fel de loviţi de soartă. Primul lor ghinion e că s'au născut şi îmbolnăvit într'o ţară blestemată să fie prost guvernată. Sau guvernată de oameni rău intenţionaţi, în folosul cărora exclusiv lucrează un sistem anume haotizat pentru, parcă, a'ţi zădărnici cheful de a'l îmbunătăţi.
Aici (dacă nu s'a întâmplat deja) ar urma să vă pierd, oferindu'vă cifre. Vă spun, însă, că, aşa cum o fac în mai tot procesul executiv, şi în materie de sănătate, guvernanţii au operat şi cu bugetul sănătăţii după principiul "hai să'ntindem coarda; dacă ne merge, bravo nouă, dacă nu, facem pe proştii şi ne arătăm generoşi şi dispuşi la compromis". Că, vorba aia, nu'i doare gura să îşi tragă o morgă sobră, între două pauze publicitare, şi să declare că menirea lor în viaţă este folosul cetăţeanului. Proba o aveţi aici.
Am stat, zilele din urmă, cu nasul în tabelele Agenţiei Naţionale de Transplant şi în exerciţiile bugetare ale CNAS. Am încercat să descifrez sau, măcar, să leg cifre în aşa fel încât să le pot citi şi eu, complet afon într'ale matematicii.
Pacienţi noi pe listele de aşteptare; total pacienţi pe listele de aşteptare; număr de decese pe listele de aşteptare.
2005, 2006, 2007, 2008.
Mai mult decât doar nişte cifre în statistici. Dar, pentru ei, pentru aleşi sau numiţi, lucrurile se cântăresc mult mai cinic. N'aş vrea să alunec în logica politicienilor nici măcar pentru a le traduce gândurile. Sunt înjositoare şi dureroase. Bolnav sistem, ce mai...
M'am apucat să scriu acest post cu gândul că, de la un punct, solidaritatea umană se poate transforma în armă. Anume nu i'am spus solidaritate socială pentru că sună a mecanism din sistem iar sistemul ăsta e prea toxic. Atât de toxic încât... cum să spun? Pur şi simplu am ajuns să nu ne mai putem vorbi în contraargumente fără să ne bănuim că suntem puşi de sistem să ne dezbine.
Oameni cu iniţiativă, care vor dar, din varii motive, nu pot (cel puţin nu au cum să fie Mesia), nu trebuie lăsaţi să pară, pur şi simplu, nebunii oratori din Hyde Park. Au nevoie de susţinere, au nevoie de încurajare, au nevoie de sprijin efectiv. Pentru cauzele lor care, în fapt, sunt cauzele fiecăruia. Şi dacă există unii (mulţi, foarte mulţi, prea mulţi) care, din comoditate sau lehamite, din neştiinţă sau analfabetism civic, nu vor să trăiască mai bine, trebuie forţaţi să o facă. Atât timp cât un singur şi ultim şurub va continua să fie produs cu subvenţie de la stat, piaţa va fi incorectă. La fel, cât timp unui singur şi ultim individ nu'i va păsa de cum trăieşte, ţara va fi bolnavă.
Sănătăţii îi trebuie minim şase la sută din PIB. Argumentul nesustenabilităţii, invocat în comisiile de sănătate din Parlament şi de ministrul Cseke, nu stă în picioare. Prea mulţi bani din buget sunt cheltuiţi după cheremul şi datoriile politice ale guvernanţilor. Prea puţini din banii colectaţi se întorc, într'o formă sau alta, la contribuabil. Prea pe drumul Greciei se mişcă şi România.
Şi ar mai fi ceva: dacă tot se laudă cu prezenţa şi intervenţia în sănătate întru uzul cetăţenilor, guvernanţii ar putea ajusta cadrul legislativ şi măsurile pseudo-protecţioniste în aşa fel încât en-gros-iştii de medicamente (nu producătorii, nu farmaciştii) să nu mai fie tentaţi să vândă stocurile existente în străinătate. Pe liste nu se moare doar din lipsă de fonduri ci şi din lipsă de medicamente. Care intră în ţară ieftin, c'aşa cere plafonul, şi pleacă scump, c'aşa permite legea. La nevoie, putem dezvolta şi schema asta; tot la buget ajungem - bugetul ca o bună vacă de muls pentru cei care au cheile visteriei ţării.
Cred că sunt câţiva oameni care, cel puţin din aventura "zânelor", au început să înţeleagă că monopolul puterii li se fisurează. Ca atunci când Luther a tradus Biblia. Ca atunci când Toto descoperă secretul vrăjitorului din Oz. Ca acum, când un instrument de socializare umană a comasat voinţă şi spirit, traversând sistemul ca primii exploratori ajunşi în Amazon.
Poate că, unii, la ora asta sunt încă mahmuri de beţia puterii. Poate alţii sunt încă prea prinşi în a'şi gratula reciproc mămicile. Poate's prea fuduli să înţeleagă, căci mai sunt şi d'ăştia care pre limba lor pier. Cu siguranţă vor fi rămas câţiva lucizi să se sparie!
Există două variante de lucru: fie se distruge, încet dar sigur, soclul pe care s'a cocoţat sistemul, fie, pur şi simplu asemeni lui Iuri Lujkov, primarul Moscovei, se face un pact - anume, dacă nu poţi înfrânge mafia, fă'ţi'o aliată şi las'o să te finanţeze. Ar fi şi asta o soluţie: mafiile de partid şi de stat să sponsorizeze cetăţeanul. Gata, e deja prea târziu. Mă duc la culcare, c'am luat'o pe arătură!
NB: era târziu când am scris; acu'i deja mâine.
PS: doar un lucru mai vreau să adaug - că o mai fi mult până departe dar putem fi şi noi mulţi; şi, cum am spus'o în postarea despre "ce am învăţat în / de la 2009", PS-urile sunt importante!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu