Decembrie 1995. Nu c'ar fi contat prea mult dar, pentru orice eventualitate, voturile au fost suficient de bine răsucite pentru ca Ghenadi Ziuganov şi comuniştii săi să nu prindă majoritatea în Duma de Stat. Adevărul e că şi dacă ar fi prins'o, n'ar fi fost nici un bai. Există o pată mare înspre Estul Europei sub care se ascunde un parlamentarism de mucava. Legislativul este o adunătură de oameni avizi de favoruri şi privilegii se prefac a munci dar calcă pe vârfuri pentru ca nu cumva să dreanjeze. Sunt toleraţi în băncile Camerelor pentru a legitima, la sfârşitul zilei, oligocraţiile în numele cărora guvernează câţiva indivizi şi acoliţii lor.
Decembrie 1995, spuneam. Numărătoarea voturilor a durat ceva vreme - şi nu pentru că era vorba despre 11 fusuri orare (era, căci, între timp, le reduc la nouă) ci pentru că, iaca, la atâta ţară, şi normal să'ţi ia mai mult să le scoţi cum trebuie să iasă bine. Aşa că avionul spre Bucureşti a fost lăsat, luni, să plece, de la Şeremetievo şi'n locul lui a fost aleasă o variantă via Chişinău, mai târziu, în aceeaşi săptămână. Era, de fapt, ultima legătură spre Bucureşti până la anul nou. Zbura din Vnukovo.
Unde am ajuns în dimineaţa de 21 decembrie pe la orele dinaintea răsăritului soarelui, ore la care afară erau spre 40 de grade cu minus, dus de amărâta Dacie a ataşatului de presă al Ambasadei României. O Dacie care, dacă n'ar fi fost atât de frig să'ncremenească articulaţiile maşinii, ar fi rămas fără portieră (cu câteva luni mai devreme, la Zagreb, ataşatul militar povestea că, invitat la manevre militare de autorităţile croate, pleca mereu cu o oră înaintea celorlalte delegaţii diplomatice, explicându'le că trebuie să meargă mai încet, altfel bolidul de la Colibaşi, uşor cum era, risca să decoleze).
De la Vnukovo decolează mai toate zborurile către Caucaz şi Asia Centrală ex-sovietică. Ceea ce, într'o zi din pragul sărbătorilor de iarnă, transformă aeroportul în ceva asemănător cu ceea ce'mi imaginez eu că era autogara din Istanbul, cam prin aceeaşi parte a anilor 90. Paporniţe şi saci de rafie, paltoane şi caftane, găleţi şi cărcuioare de copii, copii behăind, glasuri aprige de munteni nervoşi, dame grase cu mult ruj transpirat şi mustăcioşi arşi de vânt cu lanţuri la gât şi geci de muşama neagră - şi cu primele modele de telefoane mobile, mari cât o pungă de toast feliat, la brăcinari. Buluceală la filtre ca'n uşile magazinelor economat şi vameşi depăşiţi de situaţie ca'n romanul omonim al lui Dave Berry (mişto tare tradus de Sprâncenatu') după care a fost ecranizat Big Trouble. Eu, cu rucsăcelul meu cu rufe de o săptămână purtate cam vreo două, cuminte aşteptând miliţionerul să caşte ochii'ntre şosetele purtate. Pe lângă mine, abhazii şi turkmenii îşi ţipau dintr'o parte într'alta a filtrului "paşol, Djohar, samaliot acuş zburaet". Păi, dacă arde nici nu'i chip de stat în calea unuia care te'ar ucide şi dacă ai refuza să mănânci din mâncarea gătită de femeia lui. Aşa că în vreme ce vameşul scana atent, din privirea sa blondă cu ochi albaştri, textilele din rucsacul meu de român, sacoşele de rafie treceau peste capul meu şi pe lângă filtre cam la fel ca democraţia pe lângă fostele republici sovietice.
În dimineaţa asta, unul dintre cele două atentate s'a produs în staţia de metrou Lubianka (Лубянка), fostă Felix Djerjinski(Феликс Эдмундович Дзержинский). Djerjinski ăsta, boier polonez (năsuct Rubin Josipovici) din comuna Djarjinava, în actualul Belarus, s'a trezit, la vremea potrivită, bolşevic, şi încă unul iscusit: a fost tătuca poliţiei secrete a revoluţiei şi uniunii sovietice, Ceka, şi'şi avea biroul fix în piaţa care i'a purtat numele, în clădirea în care, până azi, lucrează pentru noi toţi ceea ce ne'am obişnuit să numim KGB (şi'o închisoare cu ieşire prin crematoriu). Şi stau şi mă'ntreb dacă ar trebui sau nu să mă mire că, iaca, ditai bomba a explodat fix sub nasul spionajului lui Putin şi nimănui nu i'a mirosit nimic. Şi stau să mă'ntreb dacă ar trebui sau nu să cred în lacrimile Moscovei.
Decembrie 1995, spuneam. Numărătoarea voturilor a durat ceva vreme - şi nu pentru că era vorba despre 11 fusuri orare (era, căci, între timp, le reduc la nouă) ci pentru că, iaca, la atâta ţară, şi normal să'ţi ia mai mult să le scoţi cum trebuie să iasă bine. Aşa că avionul spre Bucureşti a fost lăsat, luni, să plece, de la Şeremetievo şi'n locul lui a fost aleasă o variantă via Chişinău, mai târziu, în aceeaşi săptămână. Era, de fapt, ultima legătură spre Bucureşti până la anul nou. Zbura din Vnukovo.
Unde am ajuns în dimineaţa de 21 decembrie pe la orele dinaintea răsăritului soarelui, ore la care afară erau spre 40 de grade cu minus, dus de amărâta Dacie a ataşatului de presă al Ambasadei României. O Dacie care, dacă n'ar fi fost atât de frig să'ncremenească articulaţiile maşinii, ar fi rămas fără portieră (cu câteva luni mai devreme, la Zagreb, ataşatul militar povestea că, invitat la manevre militare de autorităţile croate, pleca mereu cu o oră înaintea celorlalte delegaţii diplomatice, explicându'le că trebuie să meargă mai încet, altfel bolidul de la Colibaşi, uşor cum era, risca să decoleze).
De la Vnukovo decolează mai toate zborurile către Caucaz şi Asia Centrală ex-sovietică. Ceea ce, într'o zi din pragul sărbătorilor de iarnă, transformă aeroportul în ceva asemănător cu ceea ce'mi imaginez eu că era autogara din Istanbul, cam prin aceeaşi parte a anilor 90. Paporniţe şi saci de rafie, paltoane şi caftane, găleţi şi cărcuioare de copii, copii behăind, glasuri aprige de munteni nervoşi, dame grase cu mult ruj transpirat şi mustăcioşi arşi de vânt cu lanţuri la gât şi geci de muşama neagră - şi cu primele modele de telefoane mobile, mari cât o pungă de toast feliat, la brăcinari. Buluceală la filtre ca'n uşile magazinelor economat şi vameşi depăşiţi de situaţie ca'n romanul omonim al lui Dave Berry (mişto tare tradus de Sprâncenatu') după care a fost ecranizat Big Trouble. Eu, cu rucsăcelul meu cu rufe de o săptămână purtate cam vreo două, cuminte aşteptând miliţionerul să caşte ochii'ntre şosetele purtate. Pe lângă mine, abhazii şi turkmenii îşi ţipau dintr'o parte într'alta a filtrului "paşol, Djohar, samaliot acuş zburaet". Păi, dacă arde nici nu'i chip de stat în calea unuia care te'ar ucide şi dacă ai refuza să mănânci din mâncarea gătită de femeia lui. Aşa că în vreme ce vameşul scana atent, din privirea sa blondă cu ochi albaştri, textilele din rucsacul meu de român, sacoşele de rafie treceau peste capul meu şi pe lângă filtre cam la fel ca democraţia pe lângă fostele republici sovietice.
În dimineaţa asta, unul dintre cele două atentate s'a produs în staţia de metrou Lubianka (Лубянка), fostă Felix Djerjinski(Феликс Эдмундович Дзержинский). Djerjinski ăsta, boier polonez (năsuct Rubin Josipovici) din comuna Djarjinava, în actualul Belarus, s'a trezit, la vremea potrivită, bolşevic, şi încă unul iscusit: a fost tătuca poliţiei secrete a revoluţiei şi uniunii sovietice, Ceka, şi'şi avea biroul fix în piaţa care i'a purtat numele, în clădirea în care, până azi, lucrează pentru noi toţi ceea ce ne'am obişnuit să numim KGB (şi'o închisoare cu ieşire prin crematoriu). Şi stau şi mă'ntreb dacă ar trebui sau nu să mă mire că, iaca, ditai bomba a explodat fix sub nasul spionajului lui Putin şi nimănui nu i'a mirosit nimic. Şi stau să mă'ntreb dacă ar trebui sau nu să cred în lacrimile Moscovei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu