Scrisoarea micului dumnezeu către tine însuţi

Ceva s'a'ntâmplat de m'am răzgândit, sâmbătă, la prânz, cu vreo sută de metri înainte de gară (da, gara aia sub care mi'au furat bicicleta). Ceva se întâmplă mereu, o mână invizibilă ne împinge, ne trage, ne împiedică, ne ajută. O mână din noi. Ca atunci când am intrat în frontul de la mina din Rodna Veche cu o zi înainte să explodeze, de exemplu.


Pe măsură ce, astăzi, spre seară, lucrurile ieşeau din fierbânţeala lui breaking news iar ştirile erau mai aşezate şi mai descriptive, începeam şi eu să mă lămuresc - şi să mă minunez.

Coboram din tren, ieşeam din gară şi mă'ndreptam spre locul paradei. Era musai să trec prin tunel, din câte înţeleg. Întâi i'am zis Sprâncenatului că nu intram în tunel fiindcă nu aveam lumină bună. Da' nu e chiar aşa. Ca să ajungi de la gară la spaţiul rezervat, trebuia să treci pe sub autostrada A59. Prin tunel.

M'am răzgândit. Ca de multe alte ori în viaţă. Deh, balanţă.

Stau şi ascult ciorile (azi noapte, am aflat, o bufniţă se rătăcise prin curte, la Butimanu; s'a oprit pe un cablu de curent; tăcea, acolo, isterizând, în schimb, câinii). Stau şi ascult afurisitele astea de ciori (care tot dau roată incineratorului de pe strada paralelă) şi'mi spun că de aia am udat eu florile de pe terasă, ca să vină ploaia. Şi cum plouă şi e duminică seara şi nu mai am treabă, c'am terminat'o mai devreme, iar patimile s'au mai domolit, ce se mai poate întâmpla? Păi, de exemplu, se poate întâmpla o idee.

Ai fi în stare să'ţi scrii o scrisoare ţie, celui care aveai, cândva, 20 de ani? Ce i'ai scrie? Ce l'ai sfătui? L'ai lua peste picior? Ce i'ai reproşa? L'ai pune în gardă? L'ai lăsa să repete greşelile? L'ai împinge? L'ai întoarce din drum?

Poţi intra în pielea propriului tău dumnezeu?

Ai face publică scrisoarea asta?


Later edit: dat fiind că unora le e atât de aproape vârsta de 20 de ani, merge şi un "ţie celui de acum 20 de ani".