Un individ cu tenul negru (negru, nu măsliniu), ras în cap, cu guşă dublă, bărbiţă subţire şi haină de blană deasupra unei helănci de culoarea tenului, peste care tronează, încolăcit de vreo trei ori pe după gât, un lanţ strălucitor; acest dj hip-hop de club harlemian în exerciţiul funcţiunii, îmi dă trezirea pe limba rusă dintr’o reclamă în monitoarele televizorului rămas pornit peste noapte. Un negru vorbind ruseşte este desprins din bancul acela din alte vremuri, cu spioni ruşi şi amerciani în care kaghebistul de gubernie, beat ca de obicei, conchide, printre sughiţuri: „OK, bei cot la cot cu noi vodka; dansezi cazacioc alături de noi fără prihană; şi, totuşi, parcă eşti cam negru pentru a fi rus...”
Testul psihologic
Marţi, se spune, sunt trei ceasuri rele. Hai să nu dramatizăm. Ceasurile acestei marţi vor fi douăsprezece la număr; şi mai bune, şi mai rele, cum ar recita poetul; fac, luate la un loc, cam cât un set de semne ale unei căderi în timp. HG Wells ar putea fi gelos.
Am coborât din pat şi am pus de o cafea. Am ieşit pe terasă, am scos nasul pe geam cu ţigara aprinsă şi am aruncat un ochi meteorologic. Atenţia mi’a atras’o lumina de la răsărit. Soarele încă nu se ridicase dar din dosul dealurilor ce despărt Chişinăul de malul Nistrului, cerul era roşu. Cam ca roşul partidului a cărui prezenţă, în interiorul graniţelor fostului imperiu sovietic, o simţi ca pe obsesia unei crime săvârşite pe care te strădui s’o păstrezi muşamalizată.
Drumul, apoi. Trei benzi şerpuind pe coclauri, câte una pe fiecare direcţie de mers şi o a treia comună, pentru depăşiri. Din fericire, traficul e destul de redus... Asfaltul vălureşte. Pe margine, bornele te anunţă că mai sunt 36 de kilometri până la Bender. După câteva minute, în intersecţia cu Anenii Noni, un indicator de răspântie joacă rolul poliţistului bun: de fapt, au mai rămas numai 24 de kilometri. Următoarea bornă: 30 km. Încă o bornă: 34 km. Nu ştiu ce face V, ce traseu a ales, ce vrăji învârte, ce am băut aseară... Ştiam că vom intra în terra incognita (nere)cunoscută sub titulatura de Republica Moldovenească Transitreană. Dar nu mă aşteptam la atâtea pregătiri psihologice pentru marele pas al pătrunderii în zona crepusculară.
Gloanţe şi vagoane
Să nu scoţi aparatul de fotografiat, îmi ordonă, de la volan, V. Erau să o împuşte ruşii din zona neutră pe o americancă. Zona asta neutră este porţiunea ce desparte pichetul poliţiei rutiere moldoveneşti de aşa zisa vamă transnistreană. Americanca a vrut să fotografieze „căştile albastre”. Căştile albastre purtau sub ele nişte indivizi care nu au vrut să se lase fotografiaţi. Una dintre „căşti” a dus puşca la ochi. Şi chiar a tras. Un poliţist moldovean a intervenit, deviind direcţia cartuşului rusesc. Glonţul i’a trecut poliţistului prin palmă.
A fost singurul schimb de focuri notabil petrecut în lunca Nistrului, de la sfârşitul războiului propriu’zis, în 1993. Ar mai fi şi incidentul cu garniturile de tren de la Varniţa. Separatiştii de la Tiraspol au sechestrat, într’o bună zi, două locomotive şi câteva zeci bune de vagoane aparţinând Republicii Moldova şi aflate în tranzit pe bătrânele căi ferate post sovietice dinspre Ucraina către casă. Nu le’au returnat nici astăzi. Între timp au mai primit, sub formă de ajutoare, încă vreo câteva – de la ruşi, desigur. Acum fac şi comerţ pe calea ferată. Culmea, intră fără a fi stânjenite şi în Republica Moldova.
Stau pe scaunul din dreapta, când trecem peste calea ferată de la Varniţa, privesc absent şinele ca şi cum aş căuta un un trecut şi îl întreb pe V de ce nu le reconsfiscă Republica Moldova. Răspunsul vine firesc: pentru că la Chişinău nu există voinţă. Sub scutul lui „să nu escaladăm conflictul de pe Nistru”, liderii Moldovei de dincolo (acum, când scriu, e dincoace) de Prut joacă rolul unei prudenţe duse până la prostie. Extrem de ciudat. Şi nu e vorba numai despre cei de acum, comunişti filoruşi şi nostalgici sovietici declaraţi, ci despre toţi. La rând. Să nu uităm că Mircea Snegur l’a avut în mână pe Igor Smirnov pe când bătălia nu intrase de’a dreptul în starea de conflict îngheţat. Dat în urmărire generală prin Interpol, pentru diverse delicte legate de gestul separatist al ruşilor de pe malul stând al Nistrului, Smirnov a fost capturat la Kiev şi predat Chişinăului. Adus cu trenul, ca un tâlhar de rând. Au urmat trei zile de arest şi o nedesluşită punere în libertate - ordonată de Snegur! V a stat de vorbă cu cei doi care îl transportaseră de la Kiev la Chişinău. Dacă ar fi ştiut ce urmează, îşi reproşează ei acum, l’ar fi împuşcat. Ar fi înscenat ei cumva o tentativă de evadare - şi l’ar fi lichidat.
Dar nu e cazul să povestim mai multe, acum, despre Smirnov. Va veni şi vremea lui...
Cooperativa de trecere a frontierei
Mă uit la cele trei căşti albastre aflate în post, în această dimineaţă. Sunt nişte puştani. Ruşi din Rusia?, întreb. V se îndoieşte. Ba mai mult. E convins că sunt, de fapt, transnistreni sadea. Ruşi din Transnistria. Am trecut slalomând printre cele trei piese ale barajului de sârmă ghimpată. Rusnacii n’au nici o treabă. Mănâncă şi ei o pâine. În faţă, la 150-200 de metri, ne aşteaptă surprizele. În spatele lor, zona crepusculară.
Nu e primul punct de trecere a frontierei (în măsura în care în dimineaţa zilei de 2 septembrie 2008, la Bender există, legal, o frontieră!) în care nimeresc şi’mi miroase mai degrabă a CAP abandonat. Pereţi scorojiţi sau ruginiţi, gherete cu tocărie putrezită, maldăre de mucuri de ţigări, cozi paralele, priviri tâmpe sau voci crizate, paşi mărunţi, căutări asidue de pixuri, uniforme atârnate pe caractere mizerabile, degete scobind printre dinţi, transpiraţii în răcoarea dimineţii, cozi paralele de data aceasta intersectându’se, daţi’mi şi mie un formular, calculatoare blocate, moşi surzi. Locuri comune. Toate sistemele statale organizate pe principii concetraţionale au întâmpinat cele mai mari dificultăţi de modernizare la palierul vameşilor şi al grănicerilor. Te simţi frustrat. Ai vrea să poţi să le demonstrezi prostia - dar pâinea şi cuţitul sunt la ei. Întotdeauna poate să existe, în regulamentele şi legile - pe loc adaptabile şi interpretabile - de funcţionare a acestor servicii, un detaliu de care să se prevaleze pentru a’ţi bloca drumul sau, cel puţin, a’ţi face, preţ de câteva zeci de minute, viaţa infern. Pentru ei, tu şi toţi ceilalţi sunteţi fie nişte potenţiali criminali, fie nişte găinari plecaţi prin lume în căutarea unui salariu de mizerie obţinut la cea mai de jos posibilă muncă. El, trimisul statului în punctul de trecere a forntierei, există acolo pentru a salva omenirea trăitoare dincolo de bariere, de scursuri sociale de teapa voastră. Notă: dedicăm acest din urmă paragraf (aproape) tuturor celor ce au trecut graniţe de’a lungul vremilor.
Am intrat în spaţiul funcţionând ca punct de trecere a frontierei către Transnistria cu un V convins în proporţie mărturisită de 70% că ne vor întoarce din drum. Mi’a repetat ceea ce mă învăţase să spun: mergem la Odessa, ai niştre prieteni acolo, pe mine m’ai angajat de şofer, în gară, la Chişinău; dacă te trag deoparte şi’ţi spun că eu am recunoscut că mergem la Tiraspol, să nu îi crezi.
Oprim în dreptul primului indicator de stop. Ni se face semn să ne apropiem. Vameşul. Sau grănicerul. Cineva în uniformă. V îi dă paşaportul meu şi buletinul lui de cetăţean al Republicii Moldova. Vrea să ştie unde mergem, mergem la Odessa, ok, portbagajul, în regulă, intraţi la ghişeul vamal. Simt cum îmi dă târcoale resentimentul faţă de birocraţie dar din dosul ferestrei ghişeului mă priveşte scurt o pereche de ochi de rusoaică. Neliniştii îi urmează, brusc, un calm... aceasta este, de fapt, arma cea mai periculoasă a post-ţariştilor: frumuseţea femeilor ruse poate împinge spre somn orice vigilenţă inamică. Aproape că din păcate controlul durează prea puţin. Suntem curaţi, deşi V ar putea fi pe toate listele negre ale Tiraspolului, după câte intrări haiduceşti şi articole defavorabile a acumulat. Ne dă documentele, ne şi zâmbeşte. În patria ei, funcţionarul nu este plătit să fie amabil cu plătitorul de taxe pentru că plătitorul ăsta de taxe este un individ abstract; el, în realitate, nu există... Ea, în schimb, în uniforma ei albastră, e cât se poate de reală. Ea e vigilenţa din capul satului. Pardon, al statului. Dintr’un colţ uitat de memorie îmi smulg un de-mult-timp-nefolosit spasiva. Ne face cu mâna din cuvinte, la rândul ei: dasvidania şi ceva ce nu mai ţin minte cum se pronunţă dar "drum bun" înseamnă.
Revenim la maşină, avansăm trei metri, suntem iarăşi opriţi şi căutaţi în portbagaj. E gol. Pe bancheta din spate? Un rucsăcel portocaliu branduit Mabthera în care îmi car bătrânul aparat de fotografiat Olympus şi cele două pachete de JPS pe care presupun că le voi fuma astăzi. Ni se permite să mai înaintăm vreo zece metri. Urmează ceva ce seamănă a birou de imigrări. V se duce şi revine cu două file pe care se apucă să le completeze, după indicaţiile existente acolo, cu caractere chirilice. Mă uit lung la numele meu caligrafiat în chirilică şi zău dacă mai pot să’mi amintesc cum arăta pe colţul din dreapta sus al colii pe care dădeam extemporale la limba rusă, în urmă cu aproape trei decenii - şi luam chiar şi nota zece! Ah, pentru prima oară în viaţă mi se cere patronimul. Să’i zic, simplu, româneşte, Petre? Să’i spun Piotr? Să fie Petrovici? Sau Piotrovici? Rămâne Piotr. Între timp, de deasupra noastră se aud voci crizate. În câteva secunde se lămuresc lucrurile. Unul dintre vameşi l’a turnat pe altul. Acum, cei doi s’au întâlnit. Îmi doresc, pur şi simplu, să se ia o decizie în privinţa noastră. Să fim lăsaţi să trecem sau să ne întoarcă... Mi’e egal. Aici s’au mai descărcat puşti. Crucile de pe marginea drumului, din ale căror poze privesc pierduţi copilandri luaţi cândva la oaste, stau mărturie. Cui îi mai pasă dacă numele de pe micile monumente sunt scrise în caractere latine sau chirilice?
Samaliot mişto zburaet
Din timp în timp opresc microbuzele ce pleacă din Chişinău spre
Paşapoartele se prezintă fără învelitoare.
Programul de şedere este:
marţi – joi 8 – 18
luni...
Tipul de la ghişeu îi spune străinului în pantaloni de stofă prea scurţi că va trebui să părăsească Transnistria înainte de ora 18:00. Străinul ştie. Privim prin geam. Un 4x4 purtând ecuson Reuters în parbriz trece fără să fie oprit. Îmi amintesc de formularele pe care trebuie să le completezi când o media reprezentativă de afară îţi propune o colaborare ce implică deplasări; există un chenar în care trebuie să specifici dacă te deplasezi în zone de conflict. Nici nu vreau să ştiu câte dintre relatările agenţiilor de presă sau a ziarelor mari din Vest au fost compuse astfel încât diurna şi celelalte facilităţi să fie cât mai avantajoase. Îmi amintesc de vara anului 1995 în Croaţia, cu puţin timp înainte de terminarea de facto a războiului. Toată presa străină era comasată în Interul din centrul Zagrebului, singurul hotel cu standarde acceptabile şi care a crescut, calitativ, inclusiv ca un profitor indirect de pe urma războiului. Mă aciuisem în singurul loc din oraş care se potrivea unui buget de 300 de mărci care trebuiau să mă ţină cât de mult posibil: un hotel de minus o stea, în vecinătatea gării centrale, folosit ca staţie de tranzit de călăuzele ce duceau spre Italia est-europeni sau sud-est asiatici. La un moment dat, un individ ciudat m’a şi întrebat dacă vreau să ajung la Trieste.
Acel 4x4 de la Reuters emana aerul unei maşini anume alese pentru a însoţi un jurnalist trimis „în zonă de conflict”. Încep să cred că ceea ce am calificat până acum manipulări politice din paginile presei sunt, de fapt, schije rătăcite la explozia talentului unor reporteri de bani gata decişi să nu care cumva să’şi sinucidă beneficiile. Reuters a trecut cvasineobservat. Bariera s’a ridicat de cum au fost văzuţi, ca şi cum ar fi trecut însuşi preşedintele Sovietului Suprem – şi duşi au fost..
Străinul în pantaloni prea scurţi îşi primeşte jumătatea de jos a fişei completate. E dovada că ai intrat legal în Transnistria. Vine rândul nostru. V îi spune de Odessa, tipul din dosul ghişeului mă studiază de două ori, mai învârte de filele paşaportului, probabil că zăboveşte peste viza siriană. V nu e pe lista transnistreană a indezirabililor. Nici eu nu aş avea motive să fiu. Cine să şi citească, la Tiraspol, ce am scris eu – dacă oi fi scris! – acum spre zece ani în ziare de duzină, la Bucureşti?!
Ordin al preşedintelui...
Ogiva cu microfon
Nu mai apuc să citesc. Tipul din spatele ghişeului întinde mâna şi ne dă actele de identitate însoţite de cele două jumătăţi de fişă de intrare. A citit acolo că suntem în tranzit aşa că nu mai găseşte de cuviinţă să ne spună despre ora de ieşire din ţară. Am înfrânt. Putem intra în Transnistria. La drum.
Un drum ce a durat vreo cinci metri. Mai există un vameş – şi vrea să ne vadă portbagajul. Şi rucsăcelul meu portocaliu. Mă întreb dacă n’aş fi putut lua Canonul. Un 400D nu este chiar un aparat pentru uzul celor ce îşi câştigă existenţa din fotografie. Cu siguranţă, însă, că dacă l’aş fi luat m’ar fi tentat să iau şi reportofonul. Iar microfonul lui, de radio, mare cât un mic buzdugan, ar fi născut suspiciuni – sau chiar reticenţă. Mai degrabă poţi să intri cu o mitralieră sau o ogivă de rachetă în Transnistria decât înarmat cu arsenal jurnalistic, dacă nu faci parte din tagma reporterilor verificaţi.
Uniforma albă de la ultimul post de control se întoarce şi declanşează telecomanda: dă ordin unui soldat aflat ceva mai departe să ridice, manual, bariera. Zdrazvuite, PMR, bine te’am găsit!
Ştefan şi Henrik ne aşteaptă în centrul Tiraspolului, peste 20 de minute. Dar nu... stai aşa, că nu e atât de simplu. Cei aproximativ zece kilometri de drum ce despart centrul Tiraspolului de aşa-zisa vamă transnistreană seamănă, în această dimineaţă de septembrie, cu Faludja. Şicane şi baricade, rute ocolitoare, trasee interzise.
Zig-zag printre hruşcioave
Multă miliţie, de diverse uniforme. Femei ca de la Apaca merg, încolonate, spre centrul Tighinei. Cară plase şi buchete de flori. Facem mult zig-zag printre blocurile sovietice (hruşcioave li se spune) în care fuseseră înghesuite, decenii la rând, mai multe familii în acelaşi apartament. Sunt meschine pe dinăuntru, seamănă a caverne, avea să’mi povestească, mai târziu, Ştefan, care a intrat într’unul pe când încerca să dea de urma unuia dintre administratorii afacerilor lui Vântu. Nimerim într’o fundătură. Dincolo de gard, în paragină, se află sediul fostei Armate a 14-a. Aici, în dosul acestor faţade distruse, cu geamuri sparte, Corneliu Vlad a reuşit, prin 90 şi ceva, să ajungă până la generalul Lebed. Era, bătrânul lup de crâşme, „tehnicianul de lumini” al unei televiziuni străine.
Orpim lângă nişte camioane Ural şi cerem explicaţii despre drumul care ne poate trece Nistrul, spre Tiraspol. Un localnic binevoitor se oferă să ne conducă. Reuşim, în sfârşit, să găsim calea.
În stânga podului, printre betoniere şi macarale, înconjurată şi de ziduri de cazarmă sovietică, se vede, prăfuită şi pitică, cetatea lui Ştefan cel Mare. O fortăreaţă mărunţică. Pare o cocioabă. Poate fi din cauza paraziţilor din peisaj. Buruieni, fiare ruginite, sârmă ghimpată. Un fel de rampă de gunoi. Nu oprim. Podul e împânzit de steaguri roşii şi miliţieni. Mergem mai departe şi, până să mă dumiresc eu că, totuşi, nu prea văd efigii comuniste, V îmi arată modernul stadion al echipei Şerif. Şerif Tiraspol, din familia Şerif, a doua firmă ca dimensiune din Transnistria. Aşa sună oficial. În fapt, prima firmă ţine de industria militară rusească. Şerif asta, care ba se spune că aparţine unuia dintre boşii locali, ba că altuia, este, de fapt, atotstăpâna Transnistriei. Tot ce mişcă, aici, lucrează, într’un fel sau altul, pentru Şerif. Croitorese, educatoare, farmaciste, sculeri-matriţeri, fotbalişti, contrabandişti... Tot ce se vinde aici trece prin atelierele sau depozitele Şerif sau subsidiarele. Republica Moldovenească Transnistreană Şerif.
Povestea Şerif nu e nici complicată, nici lungă. Se termină până în
Peste drum de catedrală e un parc. Ecvestru, cu coada calului spre biserici, generalul Suvorov, domină, centrul Tiraspolului. Capul contelui e înconjurat de un firav nor de fum. Sfârâie deja grătarele a sărbătoare. Marşurile patriotice ruseşti se aud din depărtare. Pe sub ele, de sub un copac, o bătrână cu un acordeon repetă ravelian acelaşi refren auzit cu mult timp în urmă într’un film sovietic de război la care au dus’o probabil cu clasa, într’una din rarele zile de sărbătoare ale vieţii ei. Se înfurie, când V încearcă să o pozeze. Îi spune ceva despre banii pe care ar trebui să’i lase în cutia acordeonului, înainzte de a o fotografia. Profit de neatenţia bătrânei şi o pozez în grabă. Nu s’a prins. O lăsăm în plata acordeonului dezacordat. Îşi reia melodia de la început, ca un tocilar întrerupt în miezul versului. Nu ştie să continue de unde a fost întreruptă. Ce rost ar avea? Oricum o va lua mereu, după vreo 45 de secunde, de la început.
Haraşo i mirnă folcloristă
Dinspre difuzoarele vechi ale staţiei de radioficare ce străbate centrul din stâlp în stâlp, voci ameninţătoare recită versuri patriotice pe fundalul unor marşuri războinice. Periodic se aude „tavarişci”. Aha, însemnele alea pe care nu le văzusem. Sunt imateriale – dar cu atât mai puternice! Ne oprim lângă nişte tineri îmbrăcaţi în costume populare. Un amestec căzăcesc, ucrainean, românesc şi rusesc de culori şi croieli. Poporul transnistrean îşi crează o identitate. Fetele par drăguţe. Îmi amintesc de folcloristele lui Pinalti. Rolul acestui grup e foarte important în derularea programului. Ei vor purta drapelul transnistrean până la tribuna oficială. V e primul la pozat adunarea. O doamnă îl întreabă dacă nu vrea să se pozeze cu drapelul. Din câte îl ştiu eu pe V, a spune că nu vrea ar însemna să fiu moderat în reproducerea sentimentelor lui. Dar acceptă. Femeia ne explică rostul ei: ea este coordonatoarea acestui moment. Pe vremea noastră, ăstora le spuneam propagandişti. Sau trepăduşi.
Află de la V că sunt din România. Mă întreabă dacă la noi e la fel de frumos când se prăznuieşte republica. Îi explic, în puţina rusă supravieţuită, că naţionalîi deni iesti pervîi dekabria şi îi arăt că e cam frig, atunci. Plusează: cred că transnistrenii şi moldovenii ar trebui să trăiască în aceiaşi ţară? Îi răspund, ambiguu, că, iaca, mî, zdesi, gavarim mirnă. Şi, ca să nu’i zic Voila, arunc o ultimă resură rusească: vot! Ne despărţim în bună pace şi prietenie şi pornim spre tribuna oficială.
În pieptu’i de aramă; şi tablă.
Parada militară din acest an pare, mai degrabă, o caricatură. Copii luaţi la oaste prea devreme bat pas de defilare în dosul unor ofiţeri cu figuri desprinse, mai degrabă, din satirele neorealismului sovietic. Între fiecare doi dintre adolescenţii cu steaguri roşii aliniaţi la bordura trotuarelor stă câte un miliţian. În dosul lor, o lume pestriţă. Veterani cocoşaţi de medaliile atârnate în piept (de la distincţia ce recompensează cel mai harnic măturător al scării blocurilor până la insigne militare dobândite în Afganistan, poţi găsi orice în acele piepturi); familii pozând mândre alături de fratele sau soţul ce serveşte patria; pensionare cu flori pentru eroul necunoscut; militari ai forţelor ruseşti de menţinere a păcii; călugăriţe; uniforme căzăceşti; rasputini; puştoaice pe tocuri înalte şi cu fuste ce par a demonstra că vremea mamelor – femei sovietice a trecut. Chiar vis-a-vis de vitrina unei organizaţii politice pro-ruse, din care zâmbesc rece Vladimir Putin, Dimitri Medvedeev şi, de două ori, Che Guevara, sub un panou propagandistic slăvind republica, un puşti poartă un tricou pe care scrie, în engelză, „Acelaşi rahat... zi de zi”.
Lipseşte, oarecum surprinzător, tehnica militară. Poate li s’o fi cerut să nu exhibe ostentativ, acum, când lumea e şi aşa încordată. Sau, poate, nu mai au – şi, atunci, mizează doar pe arsenalul „căştilor albastre” ruseşti. Urmaşa Armatei a 14-a e, oricum, compusă, în mare, din transnistreni. Singurul tanc vizibil străjuieşte, pe un soclu plasat pe malul drept al Nistrului, la intrarea în oraşul Tighina. Mai erau câteva, dar fuseseră bine camuflate, chiar la urcarea pe podul ce traversează fluviul, aproape de cetatea lui Ştefan cel Mare. Pe alocuri zis şi „Sfânt”.
Struguri şi pace
Odată cu ultimele demonstraţii de dibăcie ale trupeţilor Şpeţnaz se dă liber la bere şi vodkă. Tribuna zero se goleşte încet. Preşedintele republicii, Igor Smirnov, alege o baie de mulţime, o plimbare printre standurile cu mari realizări ale economiei transnistrene. Gogoşari muraţi, vinete prea mari pentru a ieşi o salată bună din ele, ciorapi chinezeşti.... Smirnov primit deja, ieri, presa de bine. Se opreşte la o scenă, urcă alături de un ansamblu de folcloriste şi repetă, la microfon, aceleaşi acuze la adresa Moldovei, vorbind despre românizarea forţată, pe care le’a rostit şi în timpul paradei. Când coboară, primeşte darurile anume alese ale republicii: un platou cu mere şi struguri.
Presa e, astăzi, invitată la preşedintele Sovietului Suprem, Evgheni Şevciuk. Tânărul şef al Parlamentului este, probabil, noua imagine a Transinstriei. Un face-lifting, după modelul Moscovei. De fapt, lucrurile se execută, aici, fix după cum vin ordinele de la Moscova. Bătrânele troţkiste, convertite de teamă la stalinism şi îngrăşate peste măsură în deceniile de sovietizare intensivă, ar fi în stare să jure că Dumnezeu a fost rus chiar şi când Rusia sovietică impunea laicizarea dialectică. Ce’a zis Şevciuk nici nu contează. Aceleaşi discursuri despre dorinţa de pace a poporului, despre suveranitate, propăşire, înţelegere între popoare şi frăţie cu Moscova. Ne’am scufundat total în această gaură în timp. Ne’a înghiţit!
De fapt, figurile noi şi o oarecare rivalitate în interiorul puterii locale sunt, mai degrabă, o speranţă a celor ce privesc Transnistria de pe margine.
Am ieşit uşor turmentaţi pe strada care, în întreaga splendoare a unei priviri superficiale, respira sărbătoare. O sărbătoare, e drept, în haine ponosite, de parcă ar fi fost primite, alături de vagoane, locomotive şi bani gheaţă, în pachetul de ajutoare colectate în Rusia. În faţa unei terase pe care, în caractere chirilce, scrie, pe româneşte, Bine aţi venit şi Casa Mare, oprim o gaşcă de tineri.. Nu smulg promisiunea anonimatului şi, apoi, ne explică: „Nu contează ce vă spun eu că’mi doresc. Alţii vor decide pentru mine”. Se recomandă cu prenumele unui mare baschetbalist american. E rus, poartă haine chinezeşti dar trendy, bea o bere daneză, ascultă muzică de inspiraţie italo-disco venind dinspre o scenă improvizată chiar peste drum de terasa ce vinde produse gastronomice ale minortăţii „moldoveneşti”. La cei cam 25 de ani ai săi, emană, totuşi, ceva optimism. Optimismul că, după o zi cu parfum maoist-stalinist, impresia de spălare colectivă a creierelor poate fi, de fapt, greşită. Sau, poate, visează să plece în lume, departe.
Se cam apropie ora 18, aşa că Henrik ne propune să mâncăm ceva. Ne invită. Căutăm o terasă ascunsă, pe o stradă lăturalnică. Am vrea să îl sunăm pe transnistreanul care ne’a recomandat’o dar, deşi putem suna oridune în lume şi, la fel, putem fi sunaţi de oriunde, inclusiv de pe telefoane transnistrene, nu puteam suna pe acestea din urmă. Găsim, în cele din urmă, un loc liniştit şi ne minunăm de cele văzute toată ziua. Cu burţile pline, pornim prin mulţimea dezlănţuită. V cu mine primii, Ştefan şi Henrik mai apoi, după ce vor recupera maşina lăsată la hotel.
Doamnele au chef. Şi domnii ar vrea să zboare dar vodcă din pulpă... Nu, ăsta era Peneş Curcanul şi zice poetul c'ar fi fost glonţ. La domni, la tavarişci, dansul se împleticeşte pe motiv de vodca din creier.
Dreptul de reveni pe dreapta Nistrului
Trecem podul, la Tighina. În dreapta, cetatea lui Ştefan. V îmi propune să ieşim din Transnistria pe la Varniţa. Să văd cum e acolo, unde satul e rupt în două. Chestie de trei kilometri, cel mult. Ne oprim în faţa barierei. O grănicereasă frumoasă foc ne cere jumătăţile de fişe primite la intrare. Sunt ok, putem pleca. Niet. Apare un alt grănicer. Ne trage pe dreapta. Unde’s fişele? La colega. Hm... Nu e bine. Nu le aveţi. Alo, păi tocmai ce am fost controlaţi, vedeţi că le’a împăturit şi dus la gheretă. Niet. Nu e bine. Pe unde aţi intrat? Pe la Tighina. Păi, pe acolo trebuie să ieşiţi. Dar, domnule, am lipit maşina de barieră. Nici un metru nu mai avem. Niet. Mergeţi şi vorbiţi cu domnul comandant.
Domnul comandant, gras, cu un fund de trei ori mai mare decât taburetul pe care stă, şade sub un copac şi ronţăie seminţe de floarea soarelui. V se îndreaptă spre el cu mâna în buzunar. Mă dau jos din maşină şi arunc un ochi peste gardul din dreapta străzii. Bătrânele maşini militare sovietice ruginesc în curtea unei vechi cazărmi. Până să întorc privirea, îl aud pe V: HAI! Am urcat în maşină şi am pornit. Cum, frate? Eh, le’am dat 40 de lei!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu