mergi mult, fără să ştii că eşti pe drumul cel bun; fără să ştii că, de fapt, drumul te duce spre ceva. CEVA. mergi că te ajută gps-ul şi harta din torpedou.
ajungi în localitate şi dacă nu'i ştii povestea o ignori. urci. mult. ca pe Valea Aurului din Oraviţa. care Vale a Aurului din Oraviţa chiar e o stradă ce coboară (urcă) dealul deasupra galeriei minei de aur. e strada copilăriei mamei mele.
ajungi într'un loc uitat de lume în care prea puţin - sau mai nimic nu - te face să simţi că acolo se vehiculează o miză de PATRU MILIARDE de dolari.
în buricul satului te salută curu' vacii - sunt patru şi ling varul de sub tencuiala scorojită a unei clădiri. ceea ce îţi atrage atenţia. vezi, alături, pe faţadă, o placă evocând istoricul clădirii (vreo sută şi ceva de ani) şi promisiunea că va fi altceva dacă se investeşte.
opreşti lângă o căsuţă ascunsă cu pretenţii de cabană şi pleci repede; ai impresia că pică lumea peste tine.
te întorci pe acelaşi drum şi descoperi pretenţia unui hostel; arată deloc încurajator.
eşti trimis îndărăt în buricul satului, lângă vaci, să întrebi de cazare la magazin; nu au locuri dar se oferă un sătean să te cazeze - într'o cameră din care fugi repede, că miroase a rânced.
pe după colţuri vezi parcate gipane cu numere de RMC sau RMG.
pleci dezamăgit.
la poalele satului, la crucea drumului cu Abrudul şi Câmpenii, o colonie industrială în genul celor mai lugubre rămăşiţe ale industrializării comuniste; sărăcia te sperie, nu te deprimă.
rămân doar Apusenii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu