Nevoia lor de scandalul nostru cel de toate zilele

Vă mai aduceţi aminte de vreo dezvăluire zguduitoare de acum - să zicem - vreo zece ani? Sau din anii '90? Vă mai aduceţi aminte de afacerea Ţigareta? Ce implicaţii la vârf se întrezăreau din investigaţiile presei, ce cutremur ar fi urmat să se petreacă. Şi? Cu ce ne'am ales? Cu un Truţulescu aproape diversiune şi o sumă întreagă de ştiri mărunte, din ce în ce mai mărunte, pierdute în praful dezbaterilor sterile complet colaterale subiectului propriu-zis. 

Revoluţia, mineriadele, fraudarea alegerilor câştigate de Băsescu împotriva lui Năstase (cu votul meu cu tot)...

Dintr'un subiect, orice derivă într'un scandal. Dezvăluirile nu sunt urmate de investigaţii propriu-zise, nu se declanşează anchete, nu se pronunţă sentinţe, nu sunt pedepsiţi vinovaţii Totul se pierde într'un imens praf în ochi. Totul se schimbă şi nimic nu se schimbă. Scandalul ca mod de viaţă. Nu doar la noi (armele de distrugere în masă ale lui Saddam sau torturile de la Abu Ghraib sunt două exemple ce'mi vin acum în minte). Poveşti nemuritoare - nu prin tâlcul lor ci prin derulare. Scandalul, cu cât mai mare, cu cât mai ramificat, cu atât mai bine. Spectacolul etern, cheia succesului. Senzaţia că auzi, în permanenţă, cum se crapă bârna podelelor. Chiar dacă succesul înseamnă scandal care, desigur, înseamnă gunoi.

Scandalul a devenit sufletul comerţului. Sau, poate, scandalul a devenit, în sine, o industrie. Uneori subvenţionată. Rentabilitatea scandalurilor se măsoară în dimensiunea diversiunii. Într'un fals joc democratic, sute de voci disecă sistematic - în talk-show-uri televizate, în blogosferă, aiurea - idei primite de'a gata. Imaginea puterii maselor punând justiţia la treabă. Micul dumnezeu din mine se uneşte cu micul dumnezeu din tine şi din combinaţia asta se naşte micul dumnezeu colectiv. Or, cum dumnezeul este, de regulă, o creatură vanitoasă, dumnezeii mici dispar. Iar dumnezeul ultim rămas, mai mare, mai forţos, îşi asumă puterea Şi, implicit, se corupe.

A propos, corupţia a evoluat, în aceşti ani, dintr'o crimă condamnabilă într'un subiect de dezbatere. La fel şi anticomunismul - s'a transformat în instrument. Hai să ne batem în anticomunism. Anticomunismul meu e mai anticomunist decât anticomunismul tău. Dar dacă torţionarii exhibă anticomunism, unde să te mai refugiezi?

 Într'o epocă în care toată lumea a devenit non-conformistă, e parcă mai cool să fii conformist.

Înapoi la scandal. În vremuri de criză, individul este ucis. Proştii administratori nu au nevoie de indivizi. Au nevoie de mase amorfe, care nu vorbesc ci urlă. Care îşi cheltuie energiile fără să le mai rămână spaţiu pentru a gândi. Individul se transformă, astfel - până la conştientizare - într'o piesă din angrenaj. Până la dizolvarea asumată a identităţii sociale. Face scandal şi, de la un punct încolo, se complace în el.

Dacă vreţi, puteţi să'i spuneţi şi lehamite.

Lehamitea asta din noi e arma lor cea mai puternică. Dacă lucrurile se întâmplă cum se'ntâmplă, avem a ne mulţumi chiar nouă.