What I've done

Poate c'o fi cu adevărat chiar sinucisul ăla de Kurt Cobain de vină. M'am gândit de multe ori că de la Nirvana încoace, rockul nu mai e ce'a fost.

Şi, totuşi, pe vremea mea, organizatorii de concerte, câte erau ele, îşi dădeau cu capul de toţi pereţii să obţină dracului două aprobări de la consiliul ăla al culturii şi educaţiei socialiste şi nu una, cum dădeau politrucii. Cum dracu' să suie pe aceeaşi scenă - cum considerau tovarăşii de la orăşeneasca de partid - Mirabela Dauer sau Daniel Iordăchioaie warm up pentru Cargo şi, între ei, Dem Rădulescu, Sofia Vicoveanca şi Jean Constantin? De cele mai multe ori le ieşea.

Ei, iaca, în anul de graţie 2010, hip-hop-ul şi metalul cântă împreună; şi nu unul după altul ci'n aceeaşi piesă. 

OK, pe scurt, am fost la Linkin Park. Nu singur. Cam la fiecare concert la care am ajuns, în Köln, am avut impresia că's în Olanda. În coada parcării, plin maşini olandeze; în coadă la controlul corporal se vorbea neerlandeză; în sală, în faţa mea, o familie de olandezi. În rest, o combinaţie de lume pe care organizatorii de concerte care se milogeau (cu sacoşe de atenţii) pentru două aprobări în loc de una nici nu şi'ar fi imaginat'o posibilă. Doamna în cămaşă neagră de mătase, fustă neagră de stofă, ciorapi nu ştiu câţi dani (deni?) la fel de negri ca şi pantofi cu toc office-correct; domnul care bate din palme cu coatele lipite de corp, împreună cu soţia care ştia pe din afară versurile lui Numb şi fiica lor (probabil comună) de vreo 17 ani cu aer de prietena mai tânără a celor doi babaci din dotare; rockeriţa de vreo 40 de ani cu geacă de blugi albastru-pal de'atâta spălat (în fabrică, desigur) şi bluză fără mâneci & pe gât împreună cu ochelaristul în cămaşă redneck; puştiul  de vreo 15-16 ani, cu păr des, blond şi lung, însoţit de mămica suficient de tânără încât să mişte mâna dreaptă în ritm de hip-hop; o armată de tineri în scaune cu rotile fericiţi cu ce li se oferă, nu doborâţi de ce li s'a luat; dar, mai ales, jos, în spatele mesei maeştrilor cu sunetul, pe o platformă, în chiar mijlocul pogo-iştilor, un rând cu vreo zece scaune ocupate de un număr identic de doamne trecute bine de 70 de ani bătând din palme în ritmurile de-cartier-satanice ale unei trupe care, In The End, sună a cum, probabil, trebuie să sune muzica la aproape două decenii de la acel Nevermind începând cde la care rockul nu a mai fost niciodată la fel cum l'am cunoscut pe când l'am cunoscut eu.