Anul pedalei de frână (act auto-contemplativ parţial ratat)

N'am să aştept leapşa cu "ce'am învăţat de la 2010". Pentru că mi'e din ce în ce mai greu să delimitez temporal o învăţătură; lecţiile sunt un proces, nu un moment punctual. Câteodată, în camera obscură,  ies la iveală sub revelatorul unor găselniţe plasate accidental pe orbita noastră.



Cum ar fi:

Înainte era important să ştii multe lucruri. Acum e important să te ştie multă lume. Înainte era important să înţelegi cât mai multe. Acum e mai important să te înţeleagă cât mai mulţi. Înainte era important să citeşti pe îndelete. Acum e crucial să scrii repede. Înainte era important să ai modele în viaţă. Acum e important să devii cât mai rapid un model.

Cosmin Alexandru via Adrian Ciubotaru

Mai degrabă nu.

Şi, la o adică, ar putea fi răspunsul la încă nepusa întrebare de la care am pornit.

Nu trăieşti de la 160 kmh sau x megabiţi/secundă în sus, nu exişti. Am citit, deunăzi, că motorul unui anume avion degajează un număr gen wow! de terabiţi de informaţie pe secundă. Nu am reţinut ce avion este şi nici câţi terabiţi emană. Nu ştiu (nu cred că am înţeles) nici despre ce tip de informaţii este vorba.

Am fost Sunt bombardat cu prea multe informaţii pentru a le putea acumula pe toate. Şi mi se lipesc, prea des, tocmai acelea despre care nu ştiu la ce mi'ar putea folosi.

Mai fiecare dintre cei aflaţi într'o formă sau alta în juru'mi se străduie să fie ştiuţi de cât mai multă lume; să se facă înţeleşi pentru cât mai multă lume; să scrie repede; să se impună ca modele.

Mai toată lumea vrea să fie în centrul atenţiei. Mai toţi au ceva de spus. Sau n'au - dar vor să spună.

Inclusiv eu.

Or, asta nu e deloc bine. Dimpotrivă.

Ce s'a ales din esenţa de care avem cu adevărat nevoie? Cum apucăm să ne păzim de non-informaţie pentru a ne putea hrăni, totuşi, cu necesarul propriu-zis? Cum stăvilim agitaţia ce ne înghesuie într'un vas cu prea multe date, ca'n jocurile tembele ale copilăriei, când lăsam peste noapte o muscă sub un păhărel (gol) de ţuică pentru a o vedea a doua zi cu picioarele în sus, asfixiată sub clopotul de sticlă? Cum ne imunizăm?

Dar, mai ales, cum îi izolăm pe toţi acei imbecili deveniţi modele într'o societate care - tocmai nesimţind nevoia unor modele (pentru că fiecare se crede model) - se modelează (pseudo-darwinist, căci nimeni nu supravieţuieşte; drumul duce, de fapt, spre suicid social) derapând pe urmele celui mai zgomotos?

N'aş avea nici o problemă dacă alegerile sinucigaşilor ar naşte universuri atomizate. Moară fiecare după cum îl taie capul, din parte'mi. Dar, din păcate, nimeni nu moare singur. Suntem o mare sectă Branch Davidian într'un imens Waco.

În oraşul în care'mi duc viaţa, pe marginea magistralei rutiere ce dă roată centrului există un indicator triunghiular cu vârful în sus şi margine roşie pe care este desenată o lebădă cu vreo doi-trei pui. Cred că anul 2010 mi'a dat de înţeles că, totuşi, acolo, jos, lângă pedala de acceleraţie, există şi pedala de frână. Ca la psihiatru: am identificat că problema există; dacă auto-asumarea ei este posibilă, drumul lung şi greu de'abia începe.