Vestea pe care am aflat'o prea târziu. Sau prea devreme.

Mi'e ciudă de mor. Mi'e ciudă că am ajuns în situaţia de a mă sătura de presa de acasă citind titlurile. Nu pe mine îmi e ciudă, pe ea, că m'a adus în starea asta. Şi, aşa, cititnd titluri, pentru că mi'e teamă să trec de ele, ajung să pied informaţiile care contează.

Ajung să pierd esenţialul, poate singura ştire importantă - pentru mine, desigur - din acest an.

Am văzut că un român s'a aflat printre victimele atentatului din Afghanistan care a vizat o misiune ONU s'a aflat şi un român. Mi'am zis că'i păcat şi gata.

Ieri seară am aflat cine e victima - prin Cristina Bălan (o ştiţi de pe Hai la teatru) care a participat la repatriere şi înmormântare - şi cu care, culmea, am şi glumit despre circul pe care îl fac românii pe la parastasuri parastase, se întâmpla  înainte ca ea să plece în misiune (fără să ştiu, repet, cine era "eroul"). 

M'am îngrozit de două ori. Întâi când am aflat că e Filaret, apoi când am realizat unde mă aflu.

Despre jurnalism nu scriu nimic.

Despre Filaret o să spun doar atât: MARE OM - căci restul e mai degrabă despre mine: l'am admirat şi (da,. recunosc) invidiat pentru circuitul său profesional, pentru ascensiune, pentru oportunităţile pe care şi le'a creat şi exploatat.

Viaţa, desigur, o spun - cred - a doua oară într'o săptămână, nu e neapărat fair.

Poate, însă, c'o fi nevoie de un peacemaker şi pe lumea cealaltă. Pace ţie, Filaret!

Mai mult decât un PS: nu's de acord cu ce se spune - Filaret nu a fost un erou; Filaret nu s'a dus acolo să facă pe / să fie eroul ci să dea o şansă vieţii, ca un dascăl ce ar fi fost, după cum începuse înainte să prindă  accidental, ca şi alţi câţiva copii faini, aripile spre MGIMO; în dosul zâmbetului său roşcovan, în corpul său de zvârliugă, Filaret a fost un om normal, cu chef de viaţă (un Bohotin după o friptură groasă, ceva?) şi iscusuinţă peste medie; mult peste medie.