De citit filosofie s-ar fi nimerit bine să spun c-am început când, iaca, era cazul. Dar nu, la vremea aceea încă aveam o problemă cu conjugarea, la persoana I singular, a verbului a citi, spre marea bucurie a lui a bălăuri, a uita să te mai întorci de pe-ale dealuri și, mă rog, altor alternative oarecum sinonime.
A urmat momentul acela când în viața mea a început să plouă cu recomandări. Draga de dirigintă, doamna Mariana Ranga, profă de științe sociale, a văzut în mine un gânditor în devenire. Dar, ghinion!, a învins lenea, trimițând deslușeala și aprofundarea fenomenologică și de alte facturi la o plimbare metafizică prin colțurile neaerisite și curat împăiănjenite ale minții și sufletului.
Apoi, cândva, s-a produs declicul. Și, asta, pentru că era al naibii de cool să citești filosofie, nu mult, doar cât să îngheți conversația în momentul gurilor căscate, mute de admirație.
După care a venit prima deșteptarea: filosofie de-amorul conversației. Filosofeală în stare pură, de parcă am fi spicuit din maculatorul în care Gigi Becali îi trimitea lui Dan Pavel învățămintele trase de el din cărțile conspectate cu markerul în mână.
Ajuns bătrân am înțeles că rostul lecturilor filosofice este de a te face să înțelegi. Dar dacă n-am înțeles până acum, la ce bun să mai încerc?
Pe onoarea mea că această postare a început, de fapt - pe A2, autostrada care vine, mergând spre vest, dinspre Berlin, trece pe lângă Bielefeld și se încrucișează, la un moment dat, la margine de Dortmund, cu A1, care coboară dinspre nord și mă ajută să ajung la Köln - cu gândul la o discuție derivată dintr-o poză făcută la ferma de lângă Brăila unde oameni cu sau fără știință de biologie și medicină veterinară își dau sufletul să execute conștiincios ceea ce lui se cere, întru binele unor bidivii smulși din ghearele morții. Și s-a găsit cineva să se întrebe cu glas tare (sau cu tastatura la vedere) dacă salvarea nu a venit contrar voinței acelor cai. Și, zău, nu înțeleg cum am putut să deraiez astfel. Karma, probabil, degajându-mi gândurile negre. Sau, poate, Brentano, care încerca să ne facă să înțelegem că rolul minții este a se afla în miezul lucrurilor. Deh, filosfeală de mai, noaptea, târziu...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu