Cândva, demult, într-undeva căruia nici ieri nu-i mai pot spune, căci e cam alatăieri, turcul de la colț, pe Aachenerstraße, avea o dugheană (nu neapărat la colțul străzii) înghesuită, cu multe lăzi suprapuse, rânduite să-ți facă loc de un culoar până la tejghea, mirosind aproape a aprozar, cu o masă întinsă pe jumătate de trotuar din care-ți făceau cu ochiul mere și cireșe și vinete și andive și curmale uscate (les fruits secs, cum le spun tunisienii) și alte drăcovenii pe care le găseai, drept e, și la Lidl sau Aldi sau Plus sau la celelalte hale de-mpins cărucioare din fiecare cartier dar care, zău, parcă la turcul de la colț mai aveau un gust.
Și dacă țineai cu tot dinadinsul să faci o sarma cum se cuvine (chia așa: cum se cuvine?), tot la turcul de la colț mai puteai spera să găsești varza cât de cât murată (nu era o garanție că frunzele aveau să se fiarbă dar erau, totuși, ceva mai mari șansele de reușită!)
Turcul de la colț a cumpărat un garaj, aproape de colțul străzii, la intersecția lui Ehrenfeldgürtel cu Subbelratherstraße, l-a dezafectat, l-a reamenajat și vinde, acum, conservate și semipreparate și ambalate și chimicalizate în rafturi lungi printre care, înocmai ca la Lidl sau Aldi sau Plus, te plimbi cu căruciorul. Are, drept e, și un kasap în spate, care-ți tranșează o porție din berbecuțul sacrificat, probabil, prin asomare într-o fermă industrializată; și, la intrare, pe dreapta, prazul și vinetele și merele arată la fel ca la Lidl sau Aldi sau Plus. Posibil să mai aibă ceva din gustul de la dugheană. Dar nu mai cazi în timp, ca alaltăieri, când treci pragul și te înghesui printre lăzi; și nici nu îi mai întâlnești ochii turcului, când vrei să te asiguri că nu-ți vinde gogoși; și nici clienții nu mai par, de fapt, altceva decât niște mutanți cu priviri triste și gânduri pierdute, cărora le-au crescut patru roți în prelungirea degetelor.
Într-unul din acele rafturi, printre borcane cu nuci scăldate în e-uri înecate în miere și cutii de halva decupate cu bisturiul mecanic, am găsit găletușe cu Eurocrem. Și m-am simțit, pentru o clipă, ca veverița din Ice Age care, la sfârșitul unuia dintre episoade, e pe moarte și sufletul îi ajunge în raiul veverițelor unde o așteaptă, strălucind, imensă, ALUNA ALUNELOR!
Preț de câteva secunde, printre rafturile reci și cărucioarele mutanților (including me) am reușit să alunec, printr-un tunel al meu și doar de mine văzut, într-o copilărie cu degete și buze pline de ciocolată albă și cafenie. Cântecul de lebădă al căderilor în trecut, via turcul de la colț.
PS: și, brusc, la final, mi-am dat seama că un mic Esop se zbate în mine; și-am s-o bag pe aia cu morala - minuni se mai întâmplă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu