Tudor Platon. Fotografia. Adevărul.

Am băut, într-o seară, în cârciuma preferată din Bruxelles, cu mai mulți oameni faini - jurnaliști, oengiști, sufletiști, studenți, necunoscuți, mă rog, o combinație d-aia numai potrivită pentru o masă de români stropită cu diverse sortimente de bere belgiană. Și, dintr-una într-alta, discuția a ajuns la documentarul ca gen jurnalistic și/sau cinematografic. Care se face, în România, învățând din mers - ca atâtea alte chestii noi pentru o societate trimisă în pribegie și alienată decenii  bune la rând.

Până una-alta, la facultatea de film, documentarul - s-au plâns doi dintre comeseni, insideri - este considerat un gen minor și studiat așa, undeva, pe la mijlocul unuia dintre semestrele generaliste (adică în anii mici, înainte să începi specializările).

Și, pentru că tot încerc să îmi mai ating & depășesc, o dată, pragul incapacității, testând fil-marea cu degetul, am căutat pe net ceva cursuri universitare de profil. Cele mai multe oferte (aș spune că toate, dar nu garantez că am epuizat resursele existente online) vin de dincolo de Ocean. Europa, care concentrează, de-a lungul secolelor cel mai mare depozit de ilustrate (în formele clasice numite generic „pictură”) stă destul de jalnic în abordarea academică a imaginii moderne, cel puțin ca gen jurnalistic. România cu atât mai mult.

De-a lungul anilor, în redacțiile prin care am lucrat, destul (chiar îngrijorător de mulți) dintre foștii mei colegi nu au pus mare preț pe imagine. Fotografia, pe de o parte, era doar un moft care îi obliga să taie din materialele scrise. Pe de altă parte, de nenumărate ori, ilustrației îi lipsea semnătura, pentru că nici autorul poveștii scrise, nici oamenii care se ocupau de punerea articoului în pagină nu dădeau multă importanță acestui detaliu; probabil de unde, ani la rând, se făcea uz la generosul și (fals) gratuitul Google; la fel cum multe televiziuni folosesc, în ziua de azi, Sursa: youtube.com, omițând să precizeze din contul cui au luat imaginile difuzate (nici vorbă să îl mai și recompnseze în vreun fel pe autor). Dar, deh!, internetul e mare și nu-l doare.

Un alt motiv pentru care paginile plecau spre tipar deseori fără semnătură lângă poze era o convingere nedeclarată că omul care aduce ilustrația nu e jurnalist, nu e reporter. Ideea de fotoreporter nu se cuibărise, cel puțin în acele vremuri, în conștiința ziaristului român, coleg, de altfel, cu fotograful care, de multe ori, ar fi putut ține singur, din imaginile surprinse într-o documentare, un story (și - atenție! - multă vreme s-a lucrat pe film, nu ca astăzi, când e simplu de dat câteva sute de click-uri și sigur ies patru sau cinci instantanee publicabile).

Dar, cum spuneam, multe dintre întâmplările ultimilor 20 de ani ar fi putut fi povestite doar din fotografii. Căci, oho!, presa românească are fotojurnaliști de valoare, căcălău, măria ta! Petruț Călinescu, de exemplu. Sau Cosmin Bumbuț. Sau toată gașca lui Molovata de Jurnalul. Sau Egyed Ufó Zoltán. Sau Mihai Vasile și echipa sa de la Mediafax. Și atâția alții - mai în vârstă sau mai tineri - care au învățat din pasiune și furând de la alții dinaintea lor pentru că nu există o școală de fotografie așa cum există în America sau așa cum există o școală de presă în sensul general înțeles.

Dacă fotojurnalismul ar fi fost bine așezat în matca sa, atunci, cu siguranță, ar fi existat și căutători de comori, așa cum există într-ale muzicii sau ale fotbalului. Și, atunci, cu siguranță, puștiul acela de la Piatra Neamț nu ar fi fost exmatriculat pentru că a dat pe internet un mic fotoreportaj despre lucruri petrecute în școala sa. Într-o lume normală, un puști de 17 ani cu talentul și bunul simț (mulțam, Mihai Vasile, pentru link, uite încă unul) lui Tudor Platon ar fi fost deja bursier în artă fotografică și, cu siguranță, ar fi avut deja contracte. Dar băiatul ăsta nu s-a npscut talent ca să moară speranță; și n-o să dea niciodată din cinci metri pe lângă poarta goală pentru a pleca, după meciul pierdut, să petreacă în cluburi cu aspirante la prima pagină a ziarelor de scandal. Și, sper, nici nu va ajunge să pândească astfel de personaje pe la ușile cafenelelor din Dorobanți. Chiar dacă unii îl împing spre o margine sortită eșecului - sau eșuării.

Căci, cum bine spune și Codruța Marinescu: cei care ar trebui să-i insufle puterea de a refuza minciuna l-au pedepsit pentru curajul de a spune adevărul.

PS: pentru că tot e vorba despre libertatea de exprimare și pentru că azi e 3 mai - trăi-v-ar dreptul de a spune fără cenzură ceea ce gândiți; și rugați-vă să nu-i împuște vreun nebun pe ultimii ziariști!