Letea. Cai, oameni şi nisip

Cum scrie şi la lege, cârciuma din sat nu serveşte ţigări minorilor – dar nici majorilor, pentru că stocul, refăcut o dată pe săptămână, s’a cam terminat de cu joi seara. Azi e vineri şi'acum e cam dimineaţa iar transportul cu aprovizionare soseşte, după legea locului, noaptea târziu, spre zori; de abia sâmbătă la opt, când se deschid, cele două supermarketuri şi cârciuma din sat vor avea iarăşi ţigări. Prea târziu, vorba ceea, cu bancul despre greier şi cai: calul plecase.

Calul chiar plecase!

La cârciuma din sat stau două mese sub streaşina verandei; ambele de fier vopsit albastru, ca şi cele câteva scaune, unul dintre ele gata oricând să se scufunde în nisip cu povestaş cu tot, spre deliciul sătenilor; hai, noroc!

La cârciuma din sat, dinspre televizor cântă un post românesc de muzică dance. Suavele dizeuze n'au habar dar sunt perturbate, din când în când, din uşa cârciumii, de mugetul unei văcuţe întârziate pe uliţă în aşteptarea vreunui stăpân şi mai întârziat. Trei puştani care, luaţi aritmetic împreună, cochetează cu vârsta legală, bat uliţa cea mai dreaptă a satului călare pe un motor fără plăcuţe de înmatriculare. Când huruiala, în sfârşit, s’a stins se mai aud doar cucii şi greierii, broaştele din canal, rumegatul absent al vacilor plictisite de atâta aşteptare şi, din când în când, câte un nechezat.

Timpul s'a tot scurs în voia lui, molcom şi monoton, băltind ca Dunărea în Deltă. Poate că a mai şi stat în loc, din când în când, aşa cum stă praful suspendat, minute bune în urma copitelor placide sau a roţilor care au răvăşit nisipul fin. Ai putea crede că gravitaţia nu îşi respectă legea, aici – deopotrivă cu restul normelor universului, intrate, mai toate, în grevă.

În nopţile fără lună, deasupra grindului Letea cerul este doar un lung şi lat covor alb – cum numai în cărţile ilustrate îl mai poţi vedea, în întreaga’i spledoare desenat din amintiri şi presupuneri, cu tot cu stele bănuite şi greu de spus dacă între timp nu s'au prăpădit. Şi, în tăcerea scârţâindu'ţi prin urechi ca firele de nisip printre dinţi, parcă ai vrea să crezi că's, pe sus, pe acolo, unii rătăciţi prin Calea Lactee sau aiurea făcându'ţi semne. Poţi sta mult şi bine cu ochii pierduţi în puzderia de lumini – nici stelele cerului nu par a mai mişca.

La fel ca viaţa şi obiceiurile oamenilor, molcome şi monotone, băltind ca Dunărea în Deltă.

Uneori, însă, chiar veşnicia refuză să mai fie ce'a fost cândva. Mai clachează şi paradisul. Într'una dintre nopţile fără lună ale lui mai, greierilor şi cucilor le'a fost dat să audă cuvinte grele, spuse la şi cu draci de reprezentantul oficial al oamenilor locului. I'a cam ieşit pe gât să tot audă vorbindu'se cum nu s'a prea mai vorbit de prin băncile şcolii, cândva, demult, când Pădurea Letea nu era altceva decât o nuvelă de Traian Coşovei într'un manual de gimnaziu, cu un comentariu literar dictat de profa de română şi învăţat, eventual, pe dinafară pentru o notă de premiant.

S'a săturat să se tot vorbească despre consătenii lui care îşi vând caii pentru un rest de portofel găurit. Ei, şi? O sută de lei noi, un milion vechi pentru calul suit în remorca samsarului. O avere pentru cei de pe aici, spune, lăsând să'i scape din când în când câte un of, şoferul, un Caron vâslind, printre dune şi stuf, prin albia unui Styx secat, nu o luntre ci o camionetă prăfuită care duce şi aduce oameni şi raniţe, plicuri cu bani, ţigări, reţete şi medicamente.

Nimic nou sub soare. Unii o spun cu indiferenţă, alţii cu furie. Caii din grindul Letea se tot sălbăticesc, de'o mică veşnicie. Dau iama în câmpuri şi pasc ce apucă. Dacă s'ar putea stuf. Dac'ar da de cânepă, sigur s'ar apuca să cânte.

Iarna, când adormita Dunăre a Deltei zace îngheţată, se'aude că se pun să roadă scoarţa copacilor din pădurea ce le e casă, aşa cum puştanii în criză de calciu scurmă cu degeţelele lor boante şi pufoase pereţii casei părinţilor şi  ling, apoi, varul de sub unghii. Bine că pe ăia micii nu se gândeşte nimeni să'i trimită la abator...

Din vreme în vreme, caii grindului Letea se strâng în câte o carte poştală numai bună de fluturat pe sub nasul unora, curioşi să vadă Europa aşa cum arăta ea cândva.

Şi, tot de'o mică veşnicie şi tot din când în când, câte un samsar le mai aduce aminte vechilor proprietari că au abandonat acolo, printre dune, pe unde creşte păşune din nisip, cândva, demult, câţiva armăsari şi haremurile lor de iepe. Care, între timp, în toţi aceşti ani cât o mică veşnicie trecuţi fără să le mai ţină cineva socoteala, s'au cam înmulţit cât grindul, cu păşunea şi pădurile sale, cu greu mai poate duce.

Cum unu şi cu unu musai să facă doi, iar doi e prea mult, cineva trebuie să dispară. Samsarul, cu milionul său vechi şi găurit, e mană cerească pentru dilema grindului. Cred unii dintre localnici. Alţii spun că nu. Şi ar mai fi şi o mână de oameni pentru care treaba e simplă: trebuie împăcată şi iapa şi iarba. Cel mai greu, însă, aici, în Delta Dunării, unde timpul, atunci când nu stă în loc, curge altfel, poate chiar îndărăt, este să faci oamenii să te asculte. De abia după ce ţi'ai dat viaţa încercând asta poţi încerca să te gândeşti la a'i face să te înţeleagă. Sustenabilitate, scuzaţi blasfemia, ştiu că nu are ce căuta aici, nu se poate conjuga. Nu pentru că ar fi substantiv ci pentru că nu este palpabilă. În lumea lui mie ce'o să'mi pice ieri din treaba asta?, proiectul şi utopia sunt himere, ca goana cailor alergaţi de tăunii care i'or scoate din păduri de cum s'or opri ploile şi'o da toropeala. Profitul care nu apare ieri nu există.

De toate astea, însă, cailor nu le pasă. Aşa cum nu le'a păsat nici de alte mori de vânt; nici măcar când înainteau spre nicăieri sub şaua lui Don Quijote.

PS: altfel începuse toată povestea; dar prea multe s'au spus încrâncenat despre caii din Letea şi toată odiseea lor din urmă ca să mai vin şi eu să cânt aceleaşi partituri pe o altă voce; aşa că din documentarea făcută acolo am decis să las în urmă doar cele de mai sus.